MIŞCAREA LUI PETRU SEGHEDINAŢ DIN ZONA MUREŞULUI DE JOS (1735)

EUGEN GLÜCK

Arad

                Una din urmările pe termen lung ale păcii de la Carlowitz (1699) a fost încorporarea Transilvaniei şi Ungariei în Imperiul Habsburgic. Una din porţiunile graniţei stabilite cu Imperiul Otoman a constituit linia Mureşului inferior, mai precis între Banat şi Crişana.

                Visteria imperială fiind extenuată de pe urma războiului îndelungat (1683–1699), Consiliul de Război din Viena a căutat expediente pentru apărarea graniţelor noi. În acest context se prelungeşte, începând cu anul 1702, pe Mureşul inferior, sistemul confiniar, bazat pe serviciul militarilor agricultori, obligaţi anual, un răstimp, la serviciul de grăniceri. De asemenea, erau obligaţi să răspundă combativ la chemare, ca de pildă cu ocazia răscoalei din 1703–1711, condusă de principele Francisc Rákoczi al II-lea, sau războaiele dinastice ale imperiului.

                Resursele umane, vizate în vederea confiniilor mureşene, se compuneau din rândurile sârbilor şi macedoromânilor, imigraţi din Balcani de teama represaliilor otomane pentru sprijinul acordat forţelor creştine în timpul conflagraţiei, încheiată în 1699. În realitate, calculele strategilor de la Viena s-au dovedit a fi insuficiente, datorită faptului că prea puţini refugiaţi, în special sârbi, s-au deplasat în extremitatea estică a noilor confinii, de fapt zona Mureşului Inferior. Ca urmare, în această porţiune de graniţă, de aproximativ 150 km, au fost cuprinse în sistemul confiniar elemente ale populaţiei româneşti locale din zona Mureşului inferior şi Crişului Alb. Mai târziu au sosit aici şi unele elemente maghiare, disponibilizate în urma abolirii confiniilor din vestul Ungariei, menită în special să protejeze Viena şi provinciile ereditare ale dinastiei, până în 1683.

                Războiul austro-turc din 1716–1718 a dus brusc la schimbări esenţiale în situaţia şi importanţa confiniilor mureşene. Graniţa Imperiului Habsburgic, pe care o străjuiau în virtutea Păcii de la Passarowitz, s-a dislocat departe, spre sud. În acelaşi timp, grănicerii, obligaţi de regulamentele lor doar la seviciu într-o anumită parte a anului, nu reprezentau o forţă prea eficientă acum, în războaiele dinastice ce se ţineau lanţ. De aceea, timp de un deceniu şi jumătate, grănicerii nu au mai fost chemaţi de autorităţile militare la arme, şi efectuau doar un anumit serviciu de pază şi de carantină la frontiera celor două provincii: Banatul şi Crişana. Această condiţie, incontestabil mai favorabilă, a permis consolidarea economică a confiniilor mureşene, profitând de situaţie în special ofiţerii care se apropiau treptat de nivelul moşierilor.

                Deşi Curtea de la Viena nu considera încă momentul oportun pentru desfiinţarea acestui sistem grăniceresc, ea nu a ignorat posibilitatea de a trage cât mai multe foloase din situaţie, introducând treptat impunerea locuitorilor din confinii în folosul vistieriei imperiale, mereu în pană de numerar. Astfel, s-au creat bazele unei puternice contradicţii între stăpânire şi grăniceri, deoarece aceştia din urmă, în general, nu au depăşit nivelul economiei naturale, lipsindu-le disponibilul de numerar, sau cel puţin îl posedau într-o măsură redusă.

                Situaţia a devenit de-a dreptul explozivă în anul 1733, când Consiliul de Război din Viena a pus din nou problema prezenţei grănicerilor pe câmpurile de luptă. În luna ianuarie 1734, generalul Handtko, comandantul cetăţii din Arad, a raportat că acest deziderat se loveşte de foarte multe piedici, întrucât echiparea grănicerilor trebuie efectuată cu spese proprii. În primul rând, asigurarea uniformelor este dificilă, deoarece materialul necesar nu poate fi obţinut din resurse locale, ci doar din achiziţii făcute în provinciile ereditare ale Imperiului. Date fiind spesele urcate, generalul propunea ca grănicerii să beneficieze de o reducere de 25% din impozitul anului respectiv[1]. Sesizând faptul că atmosfera devine tot mai încărcată, generalul Handtko a repetat raportul lui, subliniind nemulţumirea militarilor. Răspunsul Consiliului de Război însă a fost negativ[2].

                În luna martie 1734, grănicerii mureşeni au primit ordin să plece în Silezia austriacă. La 14 aprilie însă, Consiliul de Război a modificat ordinul, în sensul că grănicerii să rămână acasă, iar unităţile care se aflau deja în drum să se întoarcă la bazele lor. La scurt timp însă, la 5 iunie 1734, Consiliul de Război a emis un nou ordin, potrivit căruia 200 de grăniceri au fost dislocaţi în Boemia. Dar nici acest ordin nu s-a pus în practică deoarece la 2 iulie, el a fost anulat. În acest fel grănicerii au rămas grevaţi totuşi cu cheltuielie privind echiparea[3].

                Fără să se ţină cont de această realitate, în luna octombrie 1734, din ordinul generalului Mesnil din Oradea, s-a trecut la perceperea integrală a impozitului[4]. Cu ocazia interogatoriului din 27 august 1735, căpitanul Petru Seghedinaţ a arătat în mod deschis urmările nefaste ale acestei dispoziţii. În vederea obţinerii banilor necesari, grănicerii au căutat în primul rând să vândă vite, dar nu au găsit cumpărători. Peste două zile, tot în cadrul interogatorului, căpitanul a mai adăugat că în scopul amintit grănicerii au fost nevoiţi să-şi vândă disponibilul de grâu pe un preţ de nimic[5]. În luna noiembrie 1734 locuitorii confiniilor au înaintat o nouă petiţie în problema impozitului, dar nici această rugare nu a avut vreun ecou pozitiv la forurile de decizie[6].

                Sarcinile statale ale grănicerilor nu s-au oprit la plata impozitului vărsat în visteria imperială. Treptat, li s-au pretins o serie de corvezi ca aprovizionarea stabilimentelor militare cu lemne, munci la întărirea cetăţii din Arad etc. În 1735, cu câteva zile înainte de izbucnirea răscoalei, grănicerii au fost chemaţi la Arad de comandantul cetăţii, ca să lucreze la curăţirea albiei Mureşului[7].

                Consiliul de Război, în această perioadă, a pus în discuţia chiar transformarea sistemului grăniceresc într-un regiment de linie, urmând ca populaţia confiniului să asigure cota de recruţi necesară în acest scop. Proiectul, acceptat de mitropolitul din Carlowitz, ar fi însemnat sfârşitul sistemului existent, lichidându-se statutul grănicerilor, oricum mai favorabil decât al iobagilor[8].

                În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, legătura între apartenenţa de neam şi religie era încă foarte puternică. Grănicerii români şi sârbi, enoriaşi ai ortodoxiei, se găseau în contradicţie cu planurile şi mai ales cu acţiunile care urmăreau şi în aceste părţi unirea cu Roma. După crearea bisericii unite în principatul Transilvaniei, au urmat încercările din Bihor, soldate cu anumite rezultate[9]. În acelaşi timp, bihorenii care nu au acceptat unirea, după 1720 s-au raliat episcopiei ortodoxe din Arad[10].

                Acţiunile în eparhia Aradului au avut mai puţine rezultate, înregistrate în timpul episcopului Ioanichie Martinovici (1710–1721), care a trecut la unirea cu Roma[11]. Urmaşii lui, episcopii Vincenţiu Ioanovici (1726–1731) şi Isaia Antonovici (1731–1748) au fost categoric potrivnici unirii, ca ierarhi ai  scaunului vlădicesc al Aradului[12]. În schimb, Vincenţiu Ioanovici, ajungând în scaunul mitropolitan de la Carlowitz, a renunţat la poziţia lui antiunionistă. Ca urmare, Viena a admis cu acest tâlc convocarea congresului ortodox, dar numai cu “un număr moderat de delegaţi”. În acet fel eparhiile din provincia mitropolitană au putut trimite în total doar 70 de delegaţi[13].

                La congres, iniţiativa mitropolitului privind acceptarea unirii cu Roma a provocat opoziţie în rândurile delegaţilor. Un rol categoric l-au avut ofiţerii grăniceri din zona Aradului. Ei au refuzat nu numai unirea, ci şi colaborarea la crearea regimentului de linie cu înlocuirea sistemului confiniar existent[14].

                O altă sursă importantă a nemulţumirilor iscate printre grăniceri a constituit limitarea privilegiilor acordate în 1690, respectiv amânarea confirmării lor. În luna aprilie 1734, cei interesaţi s-au adresat generalissimului Eugeniu de Savoya, preşedintele Consiliului de Război, cerându-i o intervenţie la împărat, în vederea întăririi privilegiilor amintite, pentru a fi investite cu o rezoluţie de confirmare definitivă[15]. În viziunea grănicerilor confirmarea acetei diplome echivala cu aprobarea existenţei pe mai departe a confiniilor.

                Contradicţia dintre guvernanţi şi grăniceri s-a agravat şi datorită îngrădirilor aplicate circulaţiei mărfurilor, ce multă vreme era scutită complet de fiscalitate. Grănicerii au excepţionat diversele taxe şi vămi impuse comerţului de vite, ceea ce îngrădea şi posibilitatea lor de a onora obligaţiile lor de contribuabili. În anul 1728 ei au adresat o plângere documentată Împăratului, dar fără vreun rezultat pozitiv[16].

                O sursă puternică a nemulţumirilor şi chiar agitaţiei în rândurile grănicerilor au constituit-o, alături de politica fiscală, dispoziţiile guvernamentale privind regimul pământului. Încă de la începutul celui de al doilea pătrar al secolului al XVIII-lea, o parte din domeniile erariale începeau să fie donate pe seama unor moşieri, mai ales favoriţii Curţii imperiale. Între ei se număra Sigismund Edelspacher, diriguitorul bunurilor erariale, ulterior stăpân în zona Şimand. Bunurile baronului Johann Iacob Harruckern, care primise aproape tot comitatul Bichişului, se prelungeau şi în comitatul Zărand, ca de exemplu Sânmărtinul. Posesorii donaţiilor trebuiau să obţină “indigenatul”, deci cuprinderea în rândurile nobilimii maghiare. Cea mai importantă donaţie a avut loc în anul 1732, dată la care graţia imperială a dăruit ducelui Rinaldo de Modena în comitatele Arad şi Zărand, 122 de sate şi 82 de puste. În valea Mureşului, mai multe sate au fost date familiei baronilor Iósika din principiul Transilvaniei[17]. La fel, domeniul Hălmagiului a fost predat familiei Bethlen. Aceste noi proprietăţi au barat dintr-o dată expansiunea pământurilor grănicereşti şi unele puste utilizate faptic de aceştia până atunci le-au fost luate. Ca urmare, la 8 august 1733 ei au protestat oficial împotriva actului de donaţie acordată ducelui Rinaldo de Modena, invocându-se faptul că prin stipulaţiile ei sunt confiscate unele pertinenţe ale cetăţilor Arad şi Ineu, păzite de grăniceri. Protestul a fost repetat mai târziu la Miniş[18].

                Se pare că privarea grănicerilor de puste în valea Crişului Alb nu a fost generală şi simultană. Conscripţia comitatensă, întocmită în anii 1743–‘52, găseşte în mâna foştilor grăniceri terenuri mai întinse în timp ce în valea Mureşului acest proces pare să fi fost aproape încheiat, lovind din plin situaţia social-economică a foştilor militari.

                                                                                                *

                                                                                *                              *

                Situaţia iobagilor din zona Mureşului şi Crişului Alb, în ultimă instanţă, a fost determinată de nivelul forţelor de producţie şi de mărimea exploatării moşiereşti, dedublată de fiscalitatea imperială şi comitatensă. Dat fiind faptul că o mare parte a solului constituia proprietate erarială, în multe locuri renta feudală şi sarcinile statele reprezentau doar două aspecte suprapuse.

                În legătură cu renta feudală, un rol determinant a jucat faptul dacă în cadrul domeniului respectiv au fost constituite sau nu rezerve senioriale. Această realitate a definit în esenţă mărimea necesarului de braţe de muncă, respectiv pretenţiile moşiereşti faţă de zilele de robotă prestate în natură. În stadiul actual al cercetărilor, se pare că aceste rezerve senioriale pe la 1720 erau aproape inexistente. Chiar şi pe uriaşul domeniu al Hălmagiului, conscripţia din 1759 oglindeşte o asemenea situaţie[19].

                Pe parcurs însă funcţionarii erariului, respectiv ai domeniilor moşiereşti au încercat să introducă o anumită ordine în folosirea hotarelor în vederea obţinerii unor ventirui mai mari. După anul 1720, s-a introdus în unele locuri sistemul de sesii, corelate cu noi forme ale rentei feudale. O situaţie întocmită de funcţionarii erariului în anul 1722 cuprinde un număr de 73 de aşezări din comitatul Zărand şi menţionează 545 capi de familie, care deţineau 513 sesii urbariale, fără să se specifice mărimea şi componentele lor[20]. O altă situaţie, tot de provenienţă erarială specifică numărul sesiilor înregistrate în anul 1721, într-un număr de sate proprietate de stat. Dintre aceşte aşezări se remarcă localitatea Buteni unde iobagii aveau 27 2/3 sesii, la fel de mărime necunoscută[21].

                Din aceste documente reiese în principiu că robota datorată pentru utilizarea unei sesii era fixată la o zi pe săptămână, dar totodată se specifică că echivalentul annual bănesc acestei obligaţii se ridică la 3 fl[22]. Această sumă era calculată la un nivel destul de înalt, din moment ce în comitatul învecinat Bihor, în anul 1736, se considera echivalentul annual bănesc al zilelor de robotă a unui deţinător de sesie a fi de 1-2 fl[23].

                Din cele de mai sus reiese că cea mai serioasă plângere a iobăgimii a izvorât din faptul că moşierii, respectiv erariul, neputând valorifica robota iobagilor, pretindeau răscumpărarea în bani a zilelor restante. În realitate, robota se folosea în general în natură doar la cositul şi transportul fânului[24]. În depoziţiile conducătorilor răscoalei populare din 1735, făcute în faţa autorităţilor după  înăbuşirea mişcării, s-a pus un accent deosebit şi pe abuzurile arendaşilor, care au închiriat o serie de domenii erariale şi moşiereşti. Iobăgimea a fost atinsă de asemenea în mod grav în folosirea pustelor. Astfel, în 1725, prefectul erarial Sigismund Edelspacher a acaparat un număr de nouă puste. Familia Cernoievici, care a intrat în posesia domeniului de la Curtici, a rezervat pusta Cutaş pentru cirezile sale de boi şi hergheliile de cai[25]. Cele mai multe puste însă au fost însuşite de uriaşul domeniu al ducelui Rinaldo de Modena.

                Atât erariul cât şi moşerii au căutat să valorifice mai eficient pustele. O asemenea modalitate s-a dovedit a fi arendarea acestora pe seama unor comercianţi de vite. Cirezile de boi mânate din Transilvania şi chiar de peste Carpaţi în drum spre centrul Europei s-au oprit aici în vederea recondiţionării lor. Chiar şi acolo unde iobagii au rămas în folosirea unor puste sau părţi din acestea, ca de pildă la Şiclău, Otlaca (azi, Grăniceri), se poate sesiza creşterea substanţială a sarcinilor ţărăneşti[26].

                Alături de aceste probleme stringente, iobagii simţeau apăsarea crescândă a fiscalităţii. În realitate pretenţiile guvernanţilor depăşeau capacitatea de plată a contribuabililor. În anul 1722, comitatul Arad datora vistieriei imperiale un impozit de 15.582,23 fl., iar comitatul Zărand 23.373,34 fl[27]. Mai târziu s-a diminuat întrucâtva sarcina fisclaă, comitatul Zărand având în 1735 o datorie de 19.748,25 fl[28]. Un ţăran cu o gospodărie de mărime medie era impus cu 8–10 fl. annual ceea ce echivala cu preţul unui bou şi a unui viţel[29]. Spaima faţă de fiscalitate a fost aşa de mare, încât în anul 1720 recenzorii însărcinaţi să efectueeze conscrierea bunurilor şi oamenilor în comitatul Arad au găsit sate întregi în valea Mureşului părăsite de locuitori cu puţin înainte de sosirea lor, iobagii fugind de teama introducerii unui nou impozit. În acest fel, toate straturile societăţii erau nemulţumite de politica fiscală. Venitul realizat prin producţia de mărfuri şi chiar mai mult se scurgea în visteria imperială, reducând condiţiile de viaţă ale contribuabilului la limită sau adesea sub limită la categoriile mai sărace[30]. Iobagii au fost gravaţi şi cu diverse munci publice pe care le executau de regulă împreună cu grănicerii[31].

                O problemă deosebit de sensibilă a constituit-o comerţul cu sare. Acest produs indispensabil pentru hrana oamenilor şi animalelor era adus din principatul Transilvaniei, mai ales pe Mureş, şi beneficiul ei constituia una din principalele venituri ale visteriei imperiale. Cunoscuând situaţia lui de monopol, statul a procedat la creşterea continuă a preţului sării, care se plătea  în numerar. În preajma istoricului an 1735 s-a majorat preţul unei măji vieneze (56 kg.) de sare de la 2 la 3 fl. ceea ce corespunde unei creşteri de 50%[32].

                Comitatul Arad a fost străbătut, în valea Mureşului, de drumul principal ce lega Transilvania de regiunile vestice ale imperiului. În primul rând pe această arteră principală şi într-o măsură mai mică pe cele secundare, ca de exemplu cea existentă între Timişoara, Arad şi Oradea se făceau mişcări frecvente de trupe. În drumul lor cazarea trupelor şi alimentarea soldaţilor şi ofiţerilor revenea ţăranilor din comitatele Arad şi Zărand. Pentru întreţinerea trupelor se percepea “porţia”, ce se servea în natură şi ce se ridica la sume considerabile[33]. Teoretic, porţia era recunoscută la plata impozitului, la preţul pieţii curente şi oarecum favoriza ţăranul, întrucât era scutit de o parte a obligaţiilor băneşti. În realitate, porţia a frustat iobagul adesea de bucatele şi furajele strânse pentru iarnă, fără să mai vorbim despre nenumăratele abuzuri ale organelor militare şi diferendele permanente iscate cu ocazia decontării bunurilor.

                Instaurarea stăpânirii habsburgice a fost urmată de pretenţiile Consiliului de Război de a oferi recruţi pentru armata imeprială. În practică, încorporarea unui tânăr a însemnat frustarea familiei în mod definitiv, de un bărbat apt de muncă. Serviciul militar era foarte îndelungat iar pierderile omeneşti în războaiele aproape permanente erau deosebit de dureroase. Foarte puţini dintre recruţi se mai întorceau vreodată în satele lor după expirarea serviciului. Cota de recruţi era fixată pe seama fiecărui comitat. Astfel, în anul 1743, pentru infanterie comitatul Arad a trebuit să dea 77 iar comitatul Zărand 212 oameni[34]. Nu erau puţine nici abuzurile comise la recrutări, în special în dauna păturilor celor mai sărace.

                Problemele de mai sus au fost agravate şi de multe alte abuzuri ale autorităţilor. În anul 1701, comandantul cetăţii din Arad şi-a rezervat monopolul desfacerii berii, vinului şi cărnii, arogând jurisdicţie şi asupra meseriaşilor civili, ceea ce se materializa în nişte taxe percepute în folosul buzunarului său[35].

                Stăpânirea contemporană menţinuse şi metodele medievale ale justiţiei. Este caracteristic că, în virtutea sentinţei din 19 iulie 1735, pronunţată de Tribunalul Militar din Timişoara, iobagul Pavel Subţire din Nadăş a fost condamnat la moarte prin tragere pe roată, dar în prealabil călăul trebuia să-l ciupească cu un cleşte înroşit în foc[36]. Din datele de mai sus reiese limpede faptul că contradicţia fundamentală între imperiul habsburgic şi nobilime pe de o parte, grănicerii şi iobagii pe de altă parte, izvorau din disproporţia existentă între o economie preponderent naturală şi sarcinile băneşti apăsătoare reclamate acesteia, realizabile doar în condiţiile unei producţii evoluate de mărfuri.

                Nemulţumirea populară în preajma anului 1735 s-a manifestat sub diferite forme în special prin fuga de pe domenii şi extinderea considerabilă a haiduciei. La data de 18 mai 1735, administratorul erarial Paul von Consbruch raporta superiorilor lui despre activitatea unei cete de haiduci compusă din 14 oameni. De fapt, acesta făcea parte dintr-o organizaţie de haiduci şi mai mare, ce număra vreo 40 de membri şi activa neîntrerupt de câţiva ani. Proporţiile haiduciei în comitatele Arad şi Zărand pot fi deduse din remarca amintitului administrator erarial, potrivit căreia, dacă haiducii ar depune armele, ar putea constitui un regiment[37].

                Desigur, nemulţumirea maselor din zona Mureşului şi Crişului Alb nu a fost un fenomen izolat. O situaţie similară se contura în zonele învecinate, generată de condiţii social-politice asemănătoare.

                                                                                *

                                                                *                              *

                Anul 1735 coincide în realitatea europeană cu ultima fază a aşa-zisului război de succesiune polon. De fapt, obiectul luptei era dobândirea coroanei poloneze, această ţară fiind o monarhie electivă. Dată fiind importanţa Poloniei pe scena europeană, dobândirea tronului din Varşovia a constituit un element important în cristalizarea raportului de forţe pe plan continental. Războiul în esenţă a echivalat cu confruntarea armată dintre Franţa şi habsburgi. În anul 1734, sorţii de izbândă au fost nefavorabili armatelor imperiale, suferind înfrângeri serioase. Situaţia a devenit atât de gravă, încât aproape toate forţele imperiale au fost dislocate pe câmpurile de luptă, ceea ce a făcut ca garnizoanele din Banat şi părţile arădene să fie mult slăbite.

                Situaţia internaţională nefavorabilă stâpânirii nu a fost trecută cu vederea nici în rândurile maselor din zona Mureşului şi Crişului Alb. În primul rând căpitanul Petru Seghedinaţ din Pecica a ajuns la concluzia că se apropie timpul favorabil pentru o confruntare cu sistemul existent.

                Biografia căpitanului e puţin cunoscută. Ştim doar că a fost un om dintre cei mai influenţi ofiţeri ai grănicerilor şi mult respectat de mase. Familia lui avea o vechime considerabilă pe meleagurile arădene şi nu se trăgea din rândurile imigranţilor din Balcani. Ascendenţii lui au făcut parte în 1607, dintre militarii care au fost desemnaţi spre a apăra valea Mureşului recucerită cu mari jertfe în gloriosul an 1595 de la turci şi care atunci a reintrat sub stăpânire transilvăneană. După anul 1616, dată la care Aradul a fost din nou cotropit de otomani, familia lui nu s-a strămutat cu majoritatea militarilor în zona Alba Iulia, ci a rămas pe loc.

                Petru Seghedinaţ s-a născut pe la 1665 şi probabil a luat parte la răscoala populară antiotomană din Arad, care a avut loc la sfârşitul anului 1685. La începutul secolului al XVIII-lea s-a integrat în sistemul grăniceresc mureşan, devenind la o dată imprecisă căpitan şi comandantul aşezării militare din Pecica. În tot cazul, numirea lui a avut loc după anul 1720, întrucât la data respectivă în conscripţia grănicerilor din Pecica figurează căpitanul Petru Ciongradi. Dacă putem da crezare poeziei intitulată Orationes, scrisă de L.Damian (1742), Petru Seghedinaţ era un om de statură mijlocie, avea umeri laţi şi părul cărunt. Era îndrăzneţ şi sangvinic”[38].

                În jurul anului 1735, el era deja conştient de faptul că se tinde la lichidarea confiniilor, cedând teritoriul grăniceresc comitatului şi stăpânirii nobiiare. De asemenea, urmărea cu profundă nemulţumire tendinţele privind biserica ortodoxă. Nesiguranţa situaţiei lui personale şi fidelitatea lui pentru credinţa strămoşească l-au determinat să acţioneze. Deocamdată şi-a revărsat nemulţumirea şi durerea în faţa lui Pavel Matula, care participase la răscoala populară din 1703–1711, devenind ulterior grănicer şi chiar confidentul căpitanului.

                Poziţia lui Petru Seghedinaţ nu a fost însă un fenomen cu totul izolat. Pe temeiul situaţiei social-economice în continuă depreciere, ofiţerimea grănicerilor împărtăşea într-o măsură sau alta nemulţumirea masei de militari, însă cutezanţa lor rămânea în urma căpitanului din Pecica.

                 Dorinţa de a-şi îmbunătăţi soarta cu orice preţ s-a manifestat cu foarte mare claritate în rândurile iobagilor din valea Mureşului şi Crişurilor. De fapt, ei simţeau mai mult greutăţile situaţiei social-economice decât grănicerii care oricum beneficiau încă de o parte din privilegiile avute la începutul secolului. În rândurile iobagilor trăia puternic amintirea anilor de luptă dintre 1703–1711. Nu au rămas uitate fapte de arme ca înfrângerea suferită de trupele imperiale în Zărand în 1707, când unitatea de curuţi condusă de Dragule le-a constrâns la capitulare, la trecătoarea de la Ciuci (azi, Vârfurile, judeţul Arad)[39]. Idei similare au încolţit şi între ţăranii iobagi din comitatul vecin al Bichişului[40].

                Conducătorii ţăranilor din aceste părţi şi-au dat seama că singuri cu greu ar avea şanse de izbândă. Ei au sesizat faptul că grănicerii, profund nemulţumiţi de înrăutăţirea continuă a situaţiei lor, sunt aliaţii lor naturali. Mai mult, au luat cunoştinţă şi despre poziţia căpitanului Petru Seghedinaţ[41]. Ca urmare, s-a hotărât ca delegaţii lor, anume András Sebestyén şi István Szilasi să-l viziteze la Pecica şi să afle amănunte despre ideile lui[42]. Din tratativele ce au avut loc la Pecica între amintiţii delegaţi şi căpitanul Petru Seghedinaţ cunoaştem doar atât cât a transpirat în fasiunile conducătorilor răscoalei populare din 1735, făcute în detenţie după înăbuşirea mişcării. În consecinţă, putem avea doar o imagine fragmentară despre cele discutate. Cert este că Petru Seghedinaţ a devenit mai încrezător în interlocutorii lui şi le-a relatat că grănicerii mureşeni demult s-au gândit la organizarea răscoalei. Petru Seghedinaţ a subliniat faptul că este cu totul inadmisibil ca grănicerii de pe o parte să presteze serviciul militar, pe de altă parte să fie constrânşi să plătească impozite. A făcut jurământ că se va pune în fruntea tuturor nemulţumiţilor, în cadrul unei răscoale.

                Discuţiile în prima fază nu au ptut înlătura totuşi toate suspiciunile. Delegaţii ţăranilor se temeau – şi nu fără temei –, că stăpânirea ar putea şi de această dată să contrapună iobagilor pe grăniceri. În viziunea lor apăreau tristele evenimente din anii 1703–1711. De aceea, ei i-au cerut căpitanului să dea o adeziune scrisă. În cursul tratativelor, după unele ezitări, Petru Seghedinaţ a semnat o asemenea obligaţie, întărită prin jurământ, pe care conducătorii ţăranilor, la rândul lor, o arătau aderenţilor lor[43].

                În convorbirile ce au avut loc la Pecica, în primăvara anului 1735, au fost atinse mai multe probleme fundamentale. Cu toţii şi-au dat seama că este nevoie în primul rând de concretizarea unui program de luptă. În depoziţia lui făcută în arest, căpitanul a declarat lapidar că ţelul lor a fost asigurarea “libertăţii” pentru “toţi”. De asemenea, ştim că s-a ridicat problema scumpirii sării, a impozitelor şi a porţiei. Desigur cu toţii revendicau scăderea preţului sării, iar celelalte obligaţii să fie şterse cu totul. S-a pus şi problema libertăţii religioase atât pentru ortodocşi cât şi pentru calvinişti[44].

                În multe alte chestiuni, programul a rămas nedefinit. Reprezentanţii iobagilor au pus accentul în principal pe lupta împotriva moşierilor şi arendaşilor, în timp ce căpitanul din Pecica considera că “fără rege şi moşieri” nu pot trăi. În rândurile ţăranilor domnea speranţa că, la vestea răscoalei, se va întoarce din emigraţia turcă principele Francisc Rákóczy al II-lea şi acesta va prelua domnia. Ei nu puteau să ştie că tocmai în perioada tratativelor, la 8 aprilie 1735, el încetase din viaţă. În realitate, Petru Seghedinaţ dorea prin răscoală să asigure menţinerea şi chiar restaurarea în termenii iniţiali ai privilegiilor grănicereşti, în timp ce ţăranii iobagi aveau scopuri categoric antifeudale, indiferent de faptul că se confruntau cu domeniile erariale, adesea arendate sau cu moşieri particulari. Este adevărat că, în ce priveşte prima fază a luptei, părerile au fost convergente, şi nu a constituit obiect de discuţie căpetenia militară, care trebuia să revină în mod automat căpitanului.

                Mobilizarea maselor şi în general pregătirea luptei a căzut în atribuţia ambelor două părţi. Căpitanul din pecica a imaginat mobilizarea grănicerilor prin structurile militare existente sub conducerea ofiţerimii, contând în special pe ajutorul lui Strba, căpitanul din Nădlac, şi chiar a căpitanului suprem din Arad[45].

                Între ţăranii iobagi se contura ideea unei insurecţii populare, nutrind speranţa că iniţiativa lor va avea un larg răsunet. În realitate, conducătorii lor au reuşit să contacteze doar unele sate din comitatul Bichiş, precum şi câteva din comitatul Zărand, situate între Crişul Alb şi Negru. La fel au atras iobagi din zona Eriu, din comitatul Bihor, ca de exemplu din Diosâg, Tăşnad, Săcuieni, Marghita etc. Din declaraţia unui iobag din satul Iermata Neagră, situat în vestul comitatului Zărand, reiese că la începutul anului 1735 a fost vizitat de ţăranul Ştefan Suciu, care l-a pus în temă despre planurile unei răscoale. Din satul respectiv au aderat la răscoală 6 iobagi[46].

                În cursul tratativelor de la Pecica s-a dezbătut şi un plan de luptă. Reprezentanţii ţăranilor au pledat ca în prima fază a răscoalei să urmărească cucerirea Orăzii. Petru Seghedinaţ însă i-a lămurit că acest plan nu ţine cont de raportul de forţe existent şi a propus atacarea cetăţii din Arad. În sfârşit, ambele părţi au convenit să accepte această variantă, contând pe răscoala grănicerilor cantonaţi în cetate o dată cu sosirea răsculaţilor. Dat fiind efectivele reduse ale trupelor de linie imperiale rămase în garnizoană, acestea nu reprezentau, în situaţia amintită, o piedică serioasă. De asemenea, căpitanul a arătat că în cetatea din Arad pot captura o cantitate apreciabilă de armament, inclusiv un număr de tunuri. Elaborarea planului de luptă s-a oprit aici, obiectivele ulterioare nu au mai fost fixate[47].

                O controversă importantă a constituit-o problema datei ridicării maselor. Ţăranii nerăbdători ar fi voit ca lupta să înceapă cât mai repede, chiar la primăvară. Petru Seghedinaţ, în schimb, îndemna la pacienţă, aşteptând un moment mai prielnic. El considera că acesta va fi oferit de plecarea totală a trupelor de linie din zonă şi voia să acorde timp executării muncilor agricole de primăvară, de importanţă vitală pentru toţi. El a mai subliniat şi faptul că, deocamdată, forţele lor sunt slabe şi nu sunt în stare să înfrunte măcar un regiment de linie[48].

                Din cele de mai sus reiese cu prisosinţă că pregătirea răscoalei a rămas doar la un nivel scăzut. Mai mult, unul din factorii importanţi ai răscoalei, anume ofiţerii grănicerilor, dădeau dovadă de ezitare. Nu trebuie să ne mire această poziţie oscilantă. Ea se explică prin situaţia intermediară a ofiţerilor între ţărani şi moşieri, ca şi prin orizontul lor îngust. De fapt, ofiţerii grănicerilor nu au frecventat vreo şcoală militară şi cunoştinţele lor se bazau “pe ucenicie”. La fel, le lipsea şi pregătirea şcolară, reţeaua învăţământului ortodox luând fiinţă doar mai târziu. Din depoziţia lui Petru Seghedinaţ, făcută la 27 august 1735, în urma interogtoriului său prin tortură, putem deduce că doar căpitanul suprem din Arad şi căpitanul din Nădlac şi-au dat într-o formă mai fermă adeziunea în timpul tratativelor pe care, la rândul lui, căpitanul din Pecica le iniţiase cu militarii de frunte din confinii. O altă parte a ofiţerilor, în primul rând căpitanul Ránkó Teleki din Arad, au manifestat de la bun început credinţă faţă de împărat[49]. În tot cazul, din documentele existente reiese cu claritate că numai căpitanul din Pecica a trecut la pregătirea unităţii pe care o avea în subordine, invocând pretextul că se pregăteşte la acţiuni împotriva haiducilor[50].

                Ultima întrevedere între căpitanul Petru Seghedinaţ şi reprezentanţii ţăranilor a avut loc în ziua de 23 sau 24 aprilie 1735. Iobagii nu au mai aşteptat şi peste câteva zile au pornit la luptă[51].

                La sfârşitul lunii aprilie, evenimentele au început să se deruleze cu repeziciune. Ţăranii din satul Békesszentandrás, din comitatul Bihciş, au lansat o chemare către confraţi lor, în care arătau că a sosit “o adevărată lume a curuţilor şi noi suntem curuţi adevăraţi”. Încă în prima zi a mişcării, la 27 aprilie, s-au strâns vreo 70 de oameni gata să lupte. Conducătorii lor au trimis imediat delegaţi la Pecica, la căpitanul Petru Seghedinaţ, cu vestea începerii luptei, cerându-i totodată ajutor. Aceştia au ajuns în comuna de pe Mureş în seara zilei următoare. Aici însă au fost primiţi cu vestea că Petru Seghedinaţ plecase la Arad şi se va întoarce abia în ziua de 30 aprilie sau chiar numai la 1 mai.

                Între timp răscoala a început să se întindă în localităţile din jur, unde terenul era pregătit. La Socodor, notarul Pavel Mircovici a organizat o trupă care avea vreo sută de oameni. Adeziunea maselor poate fi dedusă şi din faptul că această localitate avea în anul 1720, 72 familii româneşti, iar cu 15 ani mai târziu acest număr putea să se ridice la 80–90. O altă trupă, având vreo 70–80 de oameni, s-a strâns lângă Valea Seacă şi  luat poziţie nu departe de Pecica[52]. Deocamdată acţiunea s-a desfăşurat fără piedici deoarece autorităţile comitatense, încă slab organizate, au primit primul semnal despre izbucnirea mişcării numai în ziua de 29 aprilie[53].

                Întorcându-se la Pecica, căpitanul Petru Seghedinaţ a aflat şi mai târziu despre cele întâmplate, fiind încunoştiinţat mai amănunţit de confidentul lui, Pavel Matula. Acesta, încă înainte de sosirea căpitanului, vizitase cetele răsculaţilor şi astfel era în măsură să-i raporteze amănunţit despre acţiunile în curs. Căpitanul a luat măsuri pentru pregătirea de luptă a unităţii sale de grăniceri. În schimb, nici de această dată nu i-a lămurit pe soldaţi despre planurile lui, întrucât nu era pregătit la izbucnirea atât de timpurie a răscoalei. Se pare că el vroia să clarifice cu ofiţerii grănicerilor poziţia lor în mod definitiv. Ca urmare, la 3 mai, s-a dus din nou la Arad. Ca să evite orice suspiciune s-a prezentat la generalul Handtko, făcându-i vizita de rigoare. Acesta l-a primit amabil şi l-a invitat la masă. În realitate, generalul avea deja informaţii destul de precise despre desfăşurările în curs. Din raportul lui, păstrat actualmente în Arhiva de Război din Viena, reiese că militarii au capturat pe răsculatul Iános Kovács,  care a recunoscut apoi în faţa generalului că 18 sate se vor ridica sub conducerea lui Petru Seghedinaţ[54].

                Din alt izvor aflăm că, în ziua de 2 mai, delegaţii au  mers din tabăra răsculaţilor la Pecica şi în drumul lor s-au întâlnit cu nitşe grăniceri. Crezând că stau de vorbă cu aliaţii lor, le-au dat anumite amănunte despre desfăşurările în curs. Aceştia, dezorientaţi, i-au deţinut pe delegaţi şi i-au înaintat la comandamentul cetăţii. Astfel s-a ajuns la declaraţia lui Iános Kovács, făcută în faţa generalului[55].

                Conştient de slăbiciunea forţelor lui proprii, generalul Handtko a procedat cu multă prudenţă şi şiretenie. În primul rând a mobilizat cetăţenii civili ai Aradului, obligaţi în anumite circumstanţe la serviciu armat, şi i-a repartizat pe bastioane. În sfârşit, a pregătit arestarea căpitanului din Pecica. A fost sunată alarmă şi o dată cu aceasta porţile cetăţii au fost închise.

                Între timp, căpitanul Petru Seghedinaţ, simţindu-se în perfectă siguranţă, se găsea la locuinţa lui Ránkó Tekeli, încercând să-l determine să participe la răscoală. Petru Seghedinaţ i-a relatat planului lui, potrivit căruia, sub pretextul urmăririi haiducilor, într-o noapte va aduce trupa lui la Arad şi va ataca cetatea. Rolul unităţii căpitanului Ránkó Tekeli ar fi fost să asalteze garnizoana imperială, aflată în interiorul cetăţii, să o dezarmeze şi apoi să deschidă porţile în faţa grănicerilor din Pecica[56]. Nu s-a ajuns la nici un rezultat. Înainte ca Ránkó Tekeli să se fi hotărât să adere la planul căpitanului suprem şi al celor din Nădlac şi Pecica, un servitor al lui Petru Seghedinaţ a raportat speriat stăpânului său că generalul Handtko ştie totul şi se desfăşoară pretutindeni mişcări suspecte. Petru Seghedinaţ a sărit în trăsura lui şi s-a grăbit la poarta nordică a cetăţii, dar era prea târziu. Garda de aici, în stare de alarmă, l-a oprit şi Leopold Talheim, directorul de mai târziu al poştei locale, l-a somat să coboare din trăsură. Văzându-şi situaţia fără ieşire, Petru Seghedinaţ s-a predat. Imediat a fost dus sub escortă la general şi apoi închis în temniţa militară. Chiar în ziua respectivă a început interogatoriul lui, deocamdată căpitanul refuzând să facă vreo depoziţie[57].

                La vestea arestării lui Petre Seghedina’, căpitanul suprem din Aradul, căpitanii din Nădlac, Cenad, Semlac şi Şeitin precum şi episcopul ortodox Isaia Antonovici s-au prezentat personal la generalul Handtko oferind garanţie pentru cel arestat. În acelaşi timp însă, căpitanul Ránkó Tekeli şi fiii lui au protestat împotriva acestei oferte ceea ce a permis generalului să refuze categoric eliberarea lui Petru Seghedinaţ[58].

                Genealul Handtko şi-a dat seama că situaţia lui nici pe departe nu este sigură, cu atât mai mult cu cât nu dispune de forţe proprii în vederea înăbuşirii răscoalei. Continuând tactica lui şireată, a prezentat în faţa ofiţerilor grăniceri situaţia de asemenea manieră, de parcă nu ar şti nimic despre discuţiile lor şi mai ales consimţămntul unora de a participa la răscoală. Apoi le-a ordonat să mobilizeze trupele lor şi să pornească împotriva răsculaţilor. Într-adevăr, speriaţi de arestarea lui Petru Seghedinaţ, căpitanii, în frunte cu căpitanul suprem, au crezut că se pot dezvinovăţi prin executarea ordinului primit. Ca urmare, în ziua de 4 mai au început operaţiunile. Comandantul cetăţii, care se temea şi în continuare de răzvrătirea grănicerilor, a încredinţat paza fortăreţei, pe lângă puţinii săi soldaţi, şi pe mai departe cetăţenilor Aradului. Ei au fost obligaţi să servească sub arme şi chiar lângă tunuri. S-a continuat şi întărirea cetăţii, fiind folosit în acest scop, până la 20 mai, un număr de 213 oameni[59].

                Între timp, răsculaţii s-au constituit într-o formaţie mai mare şi au pornit spre răsărit. Dintr-un raport redactat în aceste zile de vicecomitele comitatului Bihor reiese că răsculaţii au format un număr de nouă „steaguri”. Apoi s-au apropiat de zidurile cetăţii Giula. Ei au adresat un ultimatum autorităţilor, cerând să predea cetatea. Răspunsul conducătorilor locali a fost negativ, aceştia luând şi anumite măsuri în vederea apărării. Deşi Giula nu dispunea de fortificaţii puternice, răsculaţii nu au putut să treacă la un asediu sistematic, deoarece le lipseau mijloacele tehnice necesare, în primul rând tunurile. După o luptă scurtă, şi-au încetat atacurile şi s-au îndreptat spre părţile sud-vestice ale comitatului Bihor şi cele vestice ale comitatului Zărand, în speranţa că aici se vor bucura de un sprijin masiv în rândurile iobagilor[60]. Într-adevăr, în acest răstimp li s-a raliat  trupa constituită la Socodor şi numeroşi bărbaţi din fiecare sat pe unde au trecut.

                Nunţiul papal din Viena, arhiepiscopul Passionei, a raportat la Roma, la 6 mai, că în ziua precedentă vreo 800 răsculaţi înarmaţi au sosist la un punct nedeterminat de dânsul, situat undeva la sud de Oradea. Nunţiul mai menţionează că răsculaţii se abţin de la excese, pretind de la cei avuţi doar cai, arme şi alimente, respectiv cele ce le erau necesare, deţinute mai ales de comercianţi. Din presa contemporană putem spicui unele relatări care menţionează că domeniile Harruckern şi Dietrichstein au fost vămuite[61]. Informaţiile furnizate de nunţiul papal au fost confirmate şi de alte izvoare. Potrivit acestora, forţele principale ale răsculaţilor au trecut în comitatul Bihor prin localităţile situate la sud-vest de Salonta şi apoi au sosit în Tămaşda, lângă Crişul Negru. Trecând această apă curgătoare, limită a comitatului Zărand, obiectivele următoare ale răsculaţilor au fost Zerindul, Iermata Neagră şi Chişineu-Criş (azi toate în judeţul Arad). În vecinătatea acestuia din urmă, la 7 mai, pe malul sudic al Crişului Alb, în apropierea satului Pădureni (azi cartier al oraşului Chişinău-Criş) au organizat o tabără.

                Alegerea acestui loc s-a făcut de conducătorii mişcării cu foarte multă perspicacitate. Zona desemnată pentru tabără era străjuită de păduri, de mlaştini precum şi cursul râului, fiind astfel apărată cel puţin din trei părţi de un atac inopinat. Totuşi, conducătorii răsculaţilor continuau să fie dezorientaţi, deoarece nu dispuneau de ştiri despre evenimentele derulate la Arad şi aşteptau ralierea grabnică a grănicerilor[62].

                Este adevărat că în cele aproape două săptămâni ce s-au scurs de la începerea mişcării, s-a consolidat într-o anumită măsură organizaţia răsculaţilor. În general, răsculaţii armaţi s-au constituit în unităţi de câte o sută de oameni numite „steaguri”. Rapoartele emanate din izvoarele oficiale cred a şti despre faptul că în tabăra de la Pădureni se găseau 13 steaguri, ceea ce ar corespunde unui efectiv de 1300 de oameni. Steagurile, la rândul lor, erau împărţite în subunităţi de câte zece oameni. În principiu, în fruntea celor din tabără a stat căpitanul Petru Seghedinaţ. În absenţa lui şi până la sosire, comanda a fost încredinţată lui Sebestyén István.

                Tabăra de la Pădureni a fost întărită şi înconjurată cu căruţe. Dat fiind faptul că numărul acestor vehicole disponibile a fost redus, perimetrul taberei nu a putut să fie prea mare. În acest sector au fost plasaţi vreo 700 de combatanţi. O trupă de vreo 250 de oameni şi alta tot de vreo 200 s-au constituit în rezerve şi au fost plasate pe alte poziţii. Un număr de răsculaţi au servit călare. Izvoarele vorbesc şi despre faptul că răsculaţii au arborat  nişte steaguri, dintre care două erau roşii, unul verde şi unul de culoare albastră.

                Sursele cunoscute de noi oferă şi unele date despre armamentul deţinut de răsculaţi. Se pare că ei dispuneau doar de vreo 200 de arme de foc, de provenienţă necunoscută. Probabil multe din ele erau arme de vânătoare. Ulterior, cu ocazia interogatoriului, un participant din Iermata Neagră a declarat că numărul celor neînarmaţi a fost redus. În realitate, cei mai mulţi aveau lănci, securi sau alte arme medievale. Unii erau înarmaţi cu pistoale, alţii se pregăteau să lupte cu praştii. Fiecare posesor de armă de foc trebuie să-şi asigure personal muniţia necesară. Tabăra nu dispunea de rezerve.

                Alimentaţia oamenilor şi furajarea cailor era asigurată la început de hrana adusă de acasă. Mai târziu, ei au fost ospătaţi în satele prin care  treceau. În alte locuri, domeniile sau arendaşii au fost constrânşi să-i aprovizioneze.

                Conducătorii mişcării aveau şi unele noţiuni rudimentare în ceea ce priveşte cunoştinţele militare. Este neîndoios faptul că purtătorii acestora au fost cândva soldaţi sau au fost în contact cu grănicerii. De aceea, nu este întâmplător faptul că tabăra răsculaţilor era înconjurată de o gardă permanentă. Sentinele erau postate la steaguri şi la fiecare subunitate. Zona învecinată era cercetată de patrule.

                Cea mai mare parte a combatanţilor proveneau din rândurile iobagilor. Găsim printre răsculaţi şi câţiva reprezentanţi ai intelectualităţii satelor. Dintre aceştia cunoaştem nominal pe notarul Pavel Mircovici din Socodor, Deák István, învăţător din Iermata Neagră şi predicatorul reformat din Zerind. Au apucat arma mulţi păstori şi servitori. Aflăm printre participanţi şi meseriaşi, ca de pildă un rotar originar din Principatul Transilvaniei[63].

                Nu dispunem de lista integrală a participanţilor. De aceea compoziţia etnică a răsculaţilor se poate deduce în principal doar din documentele privind persoanele arestate după înăbuşirea mişcării. Trebuie să subliniem faptul că, multă vreme, participarea românilor la această mişcare populară nu a fost cunoscută în suficientă măsură. Primul care a sesizat prezenţa activă a românilor în evenimentele din 1735 a fost George Bariţ. El a semnalat nominal pe Negru Gornicul, Haiduc Ursul, Gornic Macavei şi Gheorghe Macavei[64].

                Cercetările mai noi au stabilit o prezenţă românească masivă în rândurile răsculaţilor, bazată fie pe date personale, fie pe rezonanţa numelui. De altfel, cântecul Pericolul lui Peró, de provenienţă contemporană şi redactat în limba maghiară, face menţiune explicită despre participarea românilor la mişcarea populară din 1735[65]. În anturajul căpitanului Petru Seghedinaţ au jucat un rol important Mihai Cioban, Nicolae Damian şi Ştefan Puşcaş[66]. Trupa de soldaţi care se constituise lângă Valea Seacă a depus jurământ sub conducerea lui Daniil Baicu. Printre arestaţii de după înăbuşirea mişcării figurează Ioan Cherecheş. Despre el, procesul-verbal încheiat cu ocazia interogatoriului arată că este de “religie română”. Printre cei care s-au ralit taberei de la Pădureni figurează Mogoş Mladin şi Alexandru Olah, care veniseră din Chişineu-Criş, respectiv Şimand. Despre primul cunoaştem faptul că era originar din satul românesc Nadăş, din comitatul Zărand. Din acelaşi comitat putem menţiona pe Petre Marcu şi Simion Oncu. Credem a fi români şi Ioan Ciunga, Andrei Halic, Petre Ciongradi etc. Din comitatul Bihor spicuim numele răsculaţilor Baicu Urs şi Ştefan Olah. Din Vânători provenea Marcu Daicu. Din comitatul Bichiş menţionăm pe Nicolae Grecu, Morgare Mladin, Ştefan Turbuţ, Ion şi Gheorge Avram etc.[67]

                Este neîndoios faptul că răsculaţii au reuşit să depăşească limitele impuse de deosebirile de neam şi religie, din moment ce a fost vorba de interesele lor vitale. Nu există nici cel mai mic indiciu că în tabăra de la Pădureni ar fi fost contradicţii de acest fel. În acelaşi timp, mult mai puţin au putut ignora diferenţele sociale. Astfel, la distribuirea gradelor a contat situaţia materială de acasă, iar servitorii nici nu au fost admişi la jurământ. Mai mult, câţiva dintre aceştia au fost distribuiţi ca slugi pe lângă fruntaşii răscoalei.

                Izbucnirea mişcării a produs o adevărată panică în cercurile guvernante. Teama lor exagerată faţă de proporţiile reale ale acţiunii populare se explică pe deplin prin întorsătura situaţiei internaţionale. Nunţiul papal Passionei din Viena credea a şti că o unitate a grănicerilor are intenţia să se ralieze răsculaţilor, ceea ce un anumit timp nu era de ordinul imposibilului. Într-un alt raport, datat din 21 mai, reprezentantul diplomatic al Sfântului Scaun sublinia că pericolul suprem constă în posibilitatea renaşterii răscoalei din 1703–1711[68]. Nunţiul, care era bine informat, a relatat şi faptul că la dispoziţia autorităţilor în zonă stau puţine trupe de linie. Acţiunile se desfăşoară în apropierea graniţelor Poloniei şi, în consecinţă, nu este exclusă posibilitatea creării unui contact cu partida antiaustriacă a regelui Stanislas. La fel, nunţiul a avut în vedere şi un ajutor posibil venit din partea turcilor şi chiar al Franţei, aşa cum a procedat aceasta din urmă în anii 1703–1711. Toate acestea, deci, ar putea influenţa şi operaţiile militare care se desfăşurau pe câmpurile de luptă principale din Italia şi de pe Rin[69]. O influenţă franceză şi eventual otomană a sesizat şi un alt informator al curţii imperiale, anume baronul Michael Fischer[70].

                Luând cunoştinţă cu o anumită întârziere despre desfăşurările în curs, autorităţile centrale ale imperiului au luat măsuri în funcţie de posibilităţile lor imediate. Generalul conte von Daun a fost chemat la Viena, printr-un curier special. El a fost numit comandant al trupelor operaţionale în zona răscoalei şi trimis imediat la faţa locului[71]. Au început şi dislocările unor trupe disponibile. Astfel, au primit ordin de marş subunităţile regimentului Cordova, staţionate în Maramureş[72]. Acest regiment inspira deosebită încredere, fiind format din aderenţii spanioli ai dinastiei care au fost obligaţi să emigreze din regatul de Neapole. Ei au sosit însă în zona Crişului Alb abia în a doua jumătate a lunii mai[73]. O parte din regimentul de infanterie Hautois, anume 400 de oameni, au fost concentraţi din comitatul Bihor[74]. A fost adus şi regimentul Wolffenbüttel, care apoi a staţionat aproape un an în regiunea situată între Mureş şi Crişul Negru[75]. Regimentul Antonianini a fost postat în comitatul Bihor între localităţile Mişca şi Suplac[76]. Cel mai devreme au sosit în marş forţat la Pădureni subunităţile regimentului de infanterie Taafe[77]. În acelaşi timp, armata imperială a creat în Bihor şi un cordon de-a lungul pădurilor Nirului, având ca scop izolarea principatului Transilvaniei de regiunile atinse de răscoală şi în intenţia de a împiedica fuga răsculaţilor spre răsărit[78].

                În aceste zile comitatele, de regulă atât de greoaie în acţiune, s-au pus în mişcare cu o rapiditate uimitoare. Comitatele din jur au înjghebat o unitate înarmată cu un efectiv de vreo 2300 de oameni. Ea a fost pusă sub comanda baronului István Orczy, investit totodată de Consiliul Locumtenenţial din Pojon cu drept de dispoziţie asupra organelor administrative locale[79]. În acest fel s-au format trei forţe şi au pornit din direcţii diferite spre Pădureni.

                Prima dată, cu un avans considerabil faţă de unităţile de linie, au sosit, pe cursul inferior al Crişului Alb, trupele grănicereşti plecate din Arad şi întărite în drum cu compania de la Ineu[80]. În graba lor de a se dezvinovăţi prin fapte, ofiţerii  nu au avut grijă să asigure menţinerea disciplinei.. La vestea exceselor săvârşite de soldaţi, locuitorii din Turnu au părăsit satul[81].

                Avanposturile grănicerilor au fost bine primite de către răsculaţi, crezând că au sosit aliaţii lor de nădejde. Situaţia s-a lămurit în curând şi, încă în ziu de 8 mai, s-au produs primele ciocniri. Grosul grănicerilor s-a aşezat, în primele ore ale zilei următoare, pe câmpul Gorhe. În aceste ore fruntaşii răsculaţilor au căutat să clarifice definitiv intenţiile grănicerilor[82]. Unul din conducătorii mişcării, în cursul depoziţiei lui, făcută în detenţie, la 17 august 1735, a relatat faptul că s-a apropiat de tabăra răsculaţilor căpitanul din Nădlac. Acesta şi Pavel Matula s-au dus în calea lui şi şi-au exprimat speranţa că se vor uni la luptă. L-au întrebat dacă mai are vreo valoare cuvântul dat, aluzia referindu-se la înţelegerea dintre el şi căpitanul de la Pecica. El însă s-a scuzat cu arestarea lui Petru Seghedinaţ şi cu faptul că delegaţii ţăranilor au trădat planul prin trimiterea unor oameni fără socoteală la Pecica. Le-a mai spus că în termen de o oră se va ajunge la luptă[83].

                Bătălia de la Pădureni a avut loc în ziua de 9 mai. Despre desfăşurarea ei au rămas rapoarte emanate de la diferite oficialităţi. Conţinutul lor cuprinde mai multe elemente divergente şi numai cu mare greutate pot fi aduse la numitor comun informaţiile lor.

                Vicecomitele comitatului Bichiş a întocmit un raport chiar a doua zi, la 10 mai, pentru informarea Consiliului Locumtenenţial. El scoate în evidenţă faptul că bătălia a durat vreo patru ore şi în final răsculaţii, înfrânţi de grăniceri, au pierdut aproximativ 500 de oameni. Un raport asemănător a înaintat, la patru zile după desfăşurarea luptei de la Pădureni, comitele suprem al comitatului Arad, în care relata că pierderile răsculaţilor s-au cifrat la 400 de oameni[84]. Printre informatorii Consiliului Locumtenenţial a figurat şi comitatul Bihor, care raporta, pe baza ştirilor sosite la Oradea, că răsculaţii au avut 500-700 de morţi[85]. Administraţia domeniilor erariale, cu sediul la Arad, a relevat că vreo 500 de răsculaţi şi-au pierdut viaţa în bătălia amintită[86].

                Din noianul rapoartelor oficiale reiese faptul că răsculaţii s-au luptat eroic[87]. Bătălia a început în zori, în jurul orei 4. Primele salve ale grănicerilor au produs o anumită confuzie în rândurile răsculaţilor. Se pare că acest fapt se referă la combatanţii lipsiţi de arme de foc. Cei care dispuneau de asemenea arme au rezistat focului, în timp ce cei înarmaţi cu arme primitive s-au retras în spatele unui crâng. Răsculaţii au depus o rezistenţă dârză cu ocazia asaltului grăniceresc asupra “cetăţii” de căruţă. O relatare contemporană arată că ei “s-au apărat cu disperare”. Văzând această rezistenţă şi insuccesul grănicerilor, căpitanul suprem din Arad a recurs la o stratagemă. Unităţile comandate de căpitanii de la Nădlac şi Ineu au fost dislocate în direcţia capului de pod de pe Crişul Alb. În acest fel căpitanul suprem voia să prindă “cetatea” de căruţe între două focuri. Împotriva lor, comandantul răsculaţilor a aruncat în luptă unitatea călare de care dispunea. Vreo 300 ţărani călare au asaltat capul de pod de pe Crişul Alb, ca să asigure retragerea camarazilor lor peste podul de lemn, care, în momentul respectiv era blocat de vreo 500 de grăniceri călare. După ce s-a tras câte o salvă din ambele părţi s-a încins o bătălie de la corp la corp. În această luptă s-a distins Negru Gornicul, care l-a rănit pe căpitanul de la Nădlac, apoi un alt stegar al răsculaţilor l-a doborât şi de pe cal. În final, răsculaţii au respins cavaleria grănicerească, au curăţat podul de inamic şi au deschis drum spre malul nordic la Crişul Alb. Această operaţie a asigurat retragerea unei părţi a răsculaţilor în pădurea apropiată. O altă parte însă, s-a împotmolit în mlaştinile din apropierea râului şi au suferit pierderi grave. După câteva ore de la începerea bătăliei, câmpul de luptă a ajuns în stăpânirea grănicerilor, care au capturat 165 de prizonieri.

                Deşi forţele răsculate nu au fost complet nimicite, grănicerii s-au mulţumit cu succesul de până atunci şi au părăsit imediat câmpul de luptă îndreptându-se spre Arad. Nu avem o explicaţie privind această întorsătură neaşteptată. Căpitanul suprem şi majoritatea căpitanilor au fost militari cu experienţă, deci trebuiau să cunoască urmările hotărârii lor. Este de presupus că atât căpitanul suprem,cât şi ceilalţi ofiţeri care au înclinat anterior să participe la răzmeriţă, au vrut să le dea o şansă de scăpare răsculaţilor supravieţuitori.

                Sosiţi în grabă la Arad, comandanţii grănicerilor au fost primiţi cu răceală de către generalul Handtko. Desigur, acum se putea simţi mai în siguranţă,cu atât mai mult cu cât cunoştea şi măsurile luate între timp de Consiliul de Război şi Consiliul Locumtenenţial. În consecinţă, nu le-a încredinţat din nou serviciul de pază în cetate, şi mai ales a temniţei unde zăcea Petru Seghedinaţ.

                Prin înfrângerea suferită la Pădureni, răscoala nu a luat sfârşit. O trupă de vreo 100 de oameni se pregătea pentru continurea luptei. Alte unităţi se retrăgeau prin pădurile dense în direcţia Şiriei, având aceeaşi intenţie[88].În realitate, în zona Crişului Alb nu s-a conturat posibilitatea unei rezistenţe serioase. Peste trei zile, după încheierea bătăliei de la Pădureni, prin Oradea au sosit trupele nobiliare conduse de baronul István Orczy, care şi-au fixat tabăra lor la capul de pod al Crişului Alb[89]. Baronul a înţeles de îndată că plecarea rapidă a grănicerilor de pe câmpul de luptă a creat posibilitatea regrupării unor cete de răsculaţi, iar pentru alţii s-a deschis calea întoarcerii la căminele lor. De aceea, a dat dispoziţie trupelor în subordine să treacă la cercetarea terenului într-o zonă mai vastă, având o arie de vreo 15 km, la sud până la Nădab, iar la nord până la Zerind. Baronul Orczy însă era conştient şi de faptul că populaţia locală se va rări şi va apărea o mare lipsă de braţe de muncă, în caz că se vor aplica represalii sângeroase. De aceea, folosindu-se de şocul provocat de înfrângerea de la Pădureni, a acordat amnistie generală pentru cei ce depun armele. Potrivit raportului său înaintat Consiliului Locumtenenţial vrea 200 de oameni s-au încadrat în zilele următoare în această categorie. A capitulat şi unitatea de răsculaţi care s-a format la Vânători, dar care nu a mai reuşit să ajungă în timp la Pădureni. Baronul Orczy a subliniat în raportul lui că, prin măsurile luate de dânsul, “se va asigura contribuabilul şi liniştea”[90].

                Dintre răsculaţii scăpaţi din lupta de la Pădureni, o unitate regrupată a reuşit să se retragă în comitatul Bihor şi a ajuns până la Tileagd. Drumul lor însă peste Munţii Apuseni a fost barat de cordonul militarilor imperiali. În acelaşi timp, o unitate organizată de comitatul Bihor şi de militari au început urmărirea lor[91]. Faţă de superioritatea numerică a duşmanului, mica unitate de răsculaţi nu a putut rezista mult timp. Rapoartele oficiale sunt contradictorii cu privire la efectivul, pierderile şi soarta răsculaţilor. Generalul Handtko, în raportul înaintat Consiliului de Război, caută să minimalizeze această rezistenţă, arătând că este vorba doar de 40 de răsculaţi, care în parte au fost ucişi, în parte capturaţi[92]. Această informaţie este contrazisă de raportul comitatului Bihor adresat Consiliului Locumtenenţial, în care se relatează că la 15 mai au fost aduşi în temniţa de la Oradea vreo 50 de prizonieri[93]. În realitate, pe lângă cei ucişi, unii au scăpat acasă, iar alţii au reuşit să fugă în alte părţi. Astfel, unul dintre răsculaţi, în depoziţia făcută în arest, a arătat că a reuşit să fugă cu ajutorul populaţiei române locale, până dincolo de Cetariu[94].

                În urma acţiunii diverselor forţe armate, la mijlocul lunii mai răscoala a fost definitiv înăbuşită. Această situaţia s-a repercutat negativ şi asupra haiducilor din zonă, nevoiţi să se retragă în adâncul munţilor Zărandului, acoperiţi încă de păduri seculare. O trupă de haiduci a profitat de amnistia oferită de autorităţi şi a depus armele la Miniş. O altă unitate a cerut amnistie, prezentându-se la mănăstirea franciscană de la Radna[95]. În realitate, această defensivă a haiducilor a fost un fenomen trecător. Astfel, autorităţile militare s-au văzut nevoite să antreneze în operaţii unităţile militare staţionate în zonă. La 31 decembrie 1735, chiar Consiliul de Război din Viena a ordonat regimentelor Hautois, Cordova şi Wolffenbuttel să înceapă o acţiune coordonată împotriva haiducilor, venind în ajutorul comitatelor Arad şi Cenad. Comandantul cetăţii din Arad a primit ordin să contribuie cu infanterie în acelaşi scop[96].

                O altă formă a rezistenţei a fost fuga în masă. Evenimentele desfăşurate în lunile aprilie-mai 1735 au zguduit puterea statală şi moşierească în comitatele Arad, Zărand şi Cenad, ceea ce a uşurat fuga iobagilor. Nu putem uita nici faptul că iobagii din aceste părţi aveau statut de liberă migrare, ceea ce, de asemenea, a îngrădit puterea moşierilor, respectiv a erariului, de a-i reţine cu forţa. Iobagii şi chiar grănicerii se îndreptau spre Banat sau alte localităţi din zonă, în speranţa că la noul lor domiciliu renta feudală şi dările vor fi mai mici. Alţii au fugit în principatul Transilvaniei, dincolo de Munţii Apuseni. Această categorie de iobagi provenea, foarte probabil, dintre cei care veniseră de dincolo cu ani în urmă, în speranţa unei vieţi mai bune. Prefectul erarial Edelspacher, în raportul lui datat din 28 mai 1738, a relatat că poporul din zonă este agitat. Unii fug în munţi iar alţii caută azil în principatul Transilvaniei sau în Banat[97]. Unele izvoare vorbesc chiar de un număr mare de familii fugite[98]. Date precise avem însă numai dintr-un număr restrâns de localităţi. Astfel, din satul Turnu din comitatul Cenad au plecat 22 familii[99]. O conscripţie parţială întocmită în comitatul Arad relatează faptul că au plecat din Covăsânţ 16, Miniş 11, Radna 13, Cuvin 27, Cladova 12 şi Ghioroc 6 capi de familii, desigur împreună cu toţi aparţinătorii. Dintre cei 85 capi de familie nominalizaţi, 59 sunt sigur în mod sigur români[100]. Nu sunt date cifrice privind fuga grănicerilor.

                Autorităţile comitatense au fost puternic afectate de această mişcare neaşteptată de populaţie, mai ales datorită reducerii numărului contribuabililor. Ca urmare, s-au depus eforturi spre a putea identifica popasul celor fugiţi şi, dacă este posibil, să-i readucă la vechiul lor domiciliu. Autorităţile militare şi civile din Arad s-au adresat în primul rând autorităţilor din Banat, dat fiind faptul că acest teritoriu constituia o provincie de coroană aparte şi, în cazul celor fugiţi acolo, nu mai era posibilă redistribuirea impozitelor pe localităţi, aşa cum s-a procedat în satele din zona lor de baştină. În acelaşi timp, guvernământul din Banat nici nu voia să audă despre restituirea iobagilor fugiţi, ceea ce a dat naştere la controverse acute. Dintr-o conscripţie datată din 9 martie 1736 reiese că în Banat se găseau atunci 186, respectiv 198 de familii fugite. Nu se ştie însă dacă aceasă conscripţie poate fi considerată exhaustivă[101]. În realitate, familiile fugite în Banat nu s-au mai întors niciodată la nord de Mureş. Un act semnificativ, întocmit în anul 1736, consemnează faptul că grănicerilor fugiţi de la Şemlac li s-a fixat un domiciliu definitiv în Banat[102].

                Recapitulând cele de mai sus, se evidenţiază grija autorităţilor în vederea conservării contribuabilului. În acelaşi timp, în urma bătăliei de la Pădureni şi a concentrării în zonă a diferitelor forţe militare s-au cristalizat şi câteva centre însărcinate cu efectuarea represaliilor împotriva conducătorilor răscoalei.

                În cetatea din Arad a fost deţinut căpitanul Petre Seghedinaţ, încadrat în cea mai strictă izolare. După întoarcerea grănicerilor la Arad, au fost ţinuţi aici sub severă pază şi prizonierii capturaţi la începutul lunii precum şi cei prinşi în zona bătăliei. Amnistia pubicată de baronul Orczy nu s-a referit la participanţii având rol conducător şi în practică s-a validat numai în sectoarele controlate de forţele aflate în subordinea lui. Baronul Orczy nu avea nici o putere asupra autorităţilor militare. Mai mult, pe baza unui decret din 18 iunie 1735, beneficiarii amnistiei amintite trebuiau cuprinşi într-o listă specială, ca alţii să nu poată profita de ea.

                Răsculaţii deţinuţi în sectorul Tileagd au fost transportaţi în închisoarea comitatului Bihor din Oradea. Potrivit unui raport înaintat Consiliului de Război în luna iulie, numărul celor încarceraţi în oraşul de pe Crişul Repede s-a ridicat la 64 de oameni. Unii conducători ai mişcării, ca Pavel Matula, în condiţii necunoscute, au ajuns în temniţa centrală de la Buda[103].

                Deţinuţii au fost supuşi de autorităţi la interogatoriu, care a fost desfăşurat cu multă insistenţă[104]. Unii nu au putut rezista condiţiilor de temniţă. Astfel, notarul Pavel Mircovici din Socodor a decedat în închisoarea din Arad[105].

                În urma eşecului suferit de autorităţile militare în obţinerea de informaţii majore privind pregătirea răscoalei, la 20 mai căpitanul Petru Seghedinaţ a fost supus pentru prima dată unui interogatoriu cu tortură. Totodată, averea lui a fost sechestrată, iar bunurile mobile au fot depuse în custodie la mănăstirea Hodoş-Bodrog[106].

                Procesele verbale privind procedura judiciară intentată căpitanului din Pecica au fost înaintate de urgenţă şi Consiliului de Război. Raportul anexat al anchetatorilor subliniază ţinuta curajoasă a lui Petru Seghedinaţ manifestată în timpul interogatoriului secondat de tortură. Aceasta a durat 57 de minute, aplicându-se printre altele şi arderea cu flacără a corpului cu ajutorul unei lămpi. El însă nu a trădat nimic[107].

                Judecarea conducătorilor răscoalei a întâmpinat greutăţi mari, generate de sistemul juridic complicat al imperiului, gravat de o serie de privilegii de tip feudal.    

                Cancelarul Zizendorf a propus organului suprem de decizie înfiinţarea unui tribunal special, cu sediul la Buda, şi care trebuia să dezbată cauza tuturor acuzaţiilor[108]. Pe de altă parte, în curând au apărut proteste vehemente din partea grănicerilor şi altor cercuri interesate în păstrarea privilegiilor zise “illirice”. Ei susţineau că planul cancelarului este în discordanţă cu amintitul act normativ[109]. Au apărut şi voci care reclamau instanţelor nobiliare dreptul de a judeca cel puţin pe arestaţii care nu stau sub efectul legilor militare.

                Curtea de la Viena a dat curs propunerii cancelarului şi s-a hotărât constituirea unei instanţe speciale, sub preşedenţia generalului conte Franz Iorger von Tolle, comandantul militar din Buda. În cadrul tribunalului au fost delegaţi un număr de opt judecători dintre care şase au provenit din reprezentanţii diverselor autorităţi centrale din Ungaria iar doi au venit în mod special de la Viena. Instrucţiunile anexate decretului au prevăzut concentrarea grabnică la Buda a tuturor arestaţilor. Aici urma să aibă loc continuarea anchetei, iar instanţa trebuia să ia măsuri pentru găsirea eventualelor documente şi identificarea conducătorilor mişcării necunoscuţi până la acea dată. În consecinţă o mare parte a sarcinilor au revenit comitatelor Arad şi Bihor[110].

                Tribunalul special şi-a început activitatea la 11 august 1735. Preşedintele şi-a început activitatea însă mult mai devreme, urgentând predarea captivilor autorităţilor din Buda[111]. Transferarea lui Petru Seghedinaţ a fost încredinţată comandantului cetăţii din Arad. În luna iulie, principalul captiv a fost trimis la dispoziţia instanţei cu ajutorul unei masive coloane militare de marş[112].

                Încă în luna iunie, anumite dispoziţii superioare au extins cercul responsabilităţii pentru evenimntele petrecute şi au fost supuşi unei anchete şi ofiţerii grăniceri care au avut atitudine pozitivă în faza de pregătire a răscoalei. Alte ordine au atenţionat organele locale ca, pentru efectuarea percheziţiilor şi aretărilor, să se folosească de regimentul Cordova, explicându-se prin temerea Consiliului de Război că grănicerii pot opune rezistenţă[113].

                Dispoziţia privind operarea arestărilor, datată din 8 iunie 1735, a nominalizat pe căpitanul suprem Sevici, pe cel din Nădlac, iar mai târziu a venit rândul lui Mihai Seghedinaţ, fiul căpitanului[114]. Comandantul cetăţii din Arad însă nu s-a grăbit să dea curs ordinelor superioare primite. Mai mult, luase apărarea celor doi căpitani[115]. În acelaşi timp, oprise pe toţi căpitanii confiniilor mureşene să meargă la congresul de la Carlowitz, unde urma să fie discutate, printre altele, şi problemele legate de respectarea privilegiilor illirice. Se pare că intervenţia generalului Handtko nu a avut vreun efect. În urma ordinului Consiliului de Război, a admis ca amintiţii căpitani “nevinovaţi” să plece la congres, însoţiţi de un locotenent de linie[116]. După o ezitare îndelungată, comandantul cetăţii din Arad a trecut totuşi la arestarea acuzaţiilor, efectuând această operaţie unul câte unul. În luna octombrie a raportat că îi înaintează sub escortă corespunzătoare, condusă de un locotenent. În realitate, i-a trimis la Buda după o nouă întârziere, unul câte unul şi pe căi ocolite. Aceste manevre denotă temerile lui faţă de grăniceri pe care în mod neîndoios îi irita urmărirea comandanţilor.

                La ezitarea comandantului din Arad au concurat şi veştile privind intervenţia congresului de la Carlowitz pentru ofiţerii arestaţi. În favoarea lui Mihai Seghedinaţ a făcut demersuri şi mitropolitul Ioanovici. În acelaşi timp, au lipsit cu desăvârşire încercările de a-l dezvinovăţi pe fostul căpitan din Pecica, deoarece acesta ar fi echivalat cu compromiterea în ochii guvernanţilor a tuturor revendicărilor de ordin politic şi bisericesc formate la congres[117].

                Potrivit dispoziţiilor date de instanţa specială constituită la Buda în ziua de 29 august 1735, au fost audiaţi la faţa locului ofiţerii campaniei grănicereşti din Pecica. Ei au fost chestionaţi în mod deosebit în legătură cu eventualele relaţii externe ale mişcării. Acest punct interesa mai mult cercurile guvernante care se gândeau deja la un nou război antiotoman, care să compenseze eşecurile lor suferite în vest şi nord tocmai în această perioadă.

                Ofiţerii din Pecica, în depoziţia lor, au relatat destul de amănunţit în legătură cu afacerile comercianţilor turci care s-au perindat acolo. Pe lângă relatarea numelui comercianţilor şi data sosirii lor, au mai ştiut că Petru Seghedinaţ se interesa de noutăţile din Turcia, dar nu cunoşteau nimic de vreo discuţie tainică[118].

                La Buda ancheta s-a concentrat în special în jurul lui Petru Seghedinaţ. El a fost supus unui interogatoriu secondat prin tortură, care a durat aproape o oră. Peste două zile a fost citat din nou în faţa instanţei, în vederea confirmării declaraţiei. Raportat la chinurile groaznice pe care le suferise acest bătrân, a dat dovadă şi de această dată de curaj. În ceea ce priveşte viaţa de temniţă, relevăm faptul că, în timpul întregii proceduri judiciare, au murit şase acuzaţi[119].

                Au fost audiaţi în total 151 arestaţi, la care se mai adaugă ofiţerii grăniceri aduşi la Buda în ultima fază a anchetei. Faţă de aceştia, instanţa a aplicat o procedură mult mai blândă, oferindu-le în mod oficial chiar şi graţierea, dacă destăinuie totul. În acelaşi timp, înşişi anchetatorii au fost nevoiţi să constate faptul că autorităţile comitatense, în zelul lor, au înaintat şi persoane care nu intrau în categoria fruntaşilor. În urma raportului înaintat forurilor de decizie, la 30 octombrie 1735 un număr de 34 de deţinuţi au fost eliberaţi[120].

                În realitate, competinţele tribunalului special au fost limitate. Judecătorii au efectuat doar o categorisire a acuzaţilor în raport cu “culpa” lor şi au formulat sentinţa finală. Cuvântul de ordine însă a fost rostit la Viena. Pedepsele aplicabile răsculaţilor au fost mai întâi dezbătute în Consiliul de Miniştri, iar concluziile au fost revizuite de Consiliul Secret, ceea ce a avut loc în ziua de 17 martie 1736[121].

                Potrivit sentinţei definitive, în prima ctegorie au fost incluşi căpitanul Petru Seghedinţa, István Sebestyén şi alţi doi conducători ca “autorii, organizatorii şi încurajatorii teribilei răzvăriri”. Plecând de la considerentul că pedepsirea lor trebuie să servească “altora ca o teribilă pildă”, au fost condamnaţi la moarte. Sentinţa urma să fie executată prin tragerea pe roată, începând cu zdrobirea membrelor superioare. După intervenirea decesului, corpurile neînsufleţite trebuiau tăiate în patru bucăţi. Câte una urma să fie expusă în văzul publicului la Arad şi Oradea. Una din părţile cadavrului lui Petru Seghedinaţ trebuia afişată în faţa casei lui din Pecica.

                În grupa a doua de condamnaţi au intrat alţi patru fruntaşi printre care şi Pavel Matula. Ei trebuiau decapitaţi, apoi cadavrele lor urmau să fie trase pe roată. În cea de a treia categorie au fost incluşi 12 răsculaţi, dintre care figura cea mai cunoscută este Negru Gornicul. Potrivit sentinţei doar patru dintre ei trebuiau să plătească cu viaţa.Aceştia urmau să fie hotărâţi la faţa locului, prin tragerea la sorţi, în momentul executării celor din primele două categorii. Cei opt condamnaţi a căror viaţă se cruţa de pe urma procedurii amintite, împreună cu alţi 60 foşti răsculaţi, au fost sortiţi să lucreze la întărirea fortificaţiilor din Buda până ce nu vor fi încorporaţi în armata imperială.

                Un număr de 13 răsculaţi au fost condamnaţi la muncă silnică pe o durată de trei luni. Executarea pedepsei s-a făcut la lucrări de fortăreaţă şi trebuiau să muncească în cătuşe. Trei predicatori reformaţi au fost condamnaţi la temniţă, urmând să poarte în tot timpul detenţiei cătuşe. În cazul unui număr de 15 răsculaţi, pedeapsa a fost echivalentă cu detenţia din timpul anchetei şi judecăţii. În trei cazuri s-au pronunţat pedepse speciale iar trei inculpaţi au fost achitaţi. Restul arestaţilor au fost eliberaţi pe parcurs fără să avem date precise cu privire la efectuarea operaţiei.

                Întreaga avere a căpitanului Petru Seghedinaţ a fost confiscată, dar iobagii care şi-au ispăşit pedeapsa şi-au păstrat pe mai departe dreptul lor de liberă migrare[122].

                O sentinţă interesantă a fost aprobată în cazul căpitanului suprem Sevici, căpitanului de la Nădlac, şi a lui Mihai Seghedinaţ. În urma hotărârii Consiliului Secret, toţi trei au fost graţiaţi şi repuşi în funcţie[123]. Se pare că la baza acestei hotărâri au stat considerente de ordin politic, în primul rând liniştirea spiritelor în rândul grănicerilor, care urmau să fie utilizaţi din plin în apropiatul război antiotoman.

                La scurt timp după definitivarea sentinţelor, în 4 aprilie 1736, s-a trecut la executarea pedepselor. În dangătul clopotelor catedralei ortodoxe, au fost scoşi din temniţă şi escortaţi, sub severă pază militară, în piaţa Sfântul Gheorghe din Buda. Căpitanul Petru Seghedinaţ, care suferise un atac de apoplexie, a fost sprijinit de patru camarazi de-ai lui care nu figurau printre cei condamnaţi la moarte[124]. Potrivit sentinţei amintite, înainte de executarea pedepsei capitale a avut loc tragerea la sorţi între cei 12 desemnaţi în acest scop. Cei patru ţărani care au tras numerele necâştigătoare au fost trecuţi imediat în rândul celor condamnaţi la moarte. Toţi ceilalţi, indiferent de gravitatea sentinţei, au fost escortaţi pe o ridicătură fiind obligaţi să privească desfăşurarea întregii proceduri zguduitoare. Corpurile neînsufleţite au fost împachetate în lăzi şi, sub escortă militară, trimise la locurile de destinaţie[125]. Peste câteva zile a sosit la Pecica şi fragmentul corpului căpitanului[126].

                Condamnaţii desemnaţi pentru muncă la fortăreaţă nu au rămas mult timp la Buda. Cea mai mare parte dintre ei au fost încorporaţi într-un regiment staţionat în Italia. Ceilalţi au fost predaţi altor două regimente[127].

---

[1] Ivan Radohici, Graba sa istoriiu bune Pero Seghedinat (Contribuţii la istoria răscoalei lui Pero Seghedinat),  “Spomenik Srpska Kraievska Akademiia”, anul 23, vol. 59, p. 7.

[2] Ibidem, p. 8.

[3] Ibidem, p. 7–9; Arhivele Naţionale Bucureşti (în cont. ANB), rola 150, secvenţa 16.

[4] I.Radohici, op.cit., p. 8.

[5] Ibidem, p. 26–30.

[6] Ibidem, p. 8.

[7] Ibidem.

[8] G.Ciuhandu, Disertaţie comemorativă despre episcopul Nestor Ioanovici cu spicuiri din istoria episcopiei Aradului, în veacul XVIII, Arad, 1929, p. 1 şi urm.; Márki Sándor, Arad szab.kir.város és Aradvármegye tőrénete (Istoria oraşului liber regesc Arad şi a comitatului Arad), Arad, 1895, II, p. 313.

[9] Ibidem.

[10] Arhivele Statului Oradea, Fond Prefectura judeţului Bihor, dom.81, p. 10, A.S.B. Jug., rola 105, secvenţele 466–467, 494–533, rola 9, secvenţele 598–601.

[11] Márki S., op.cit., p. 311.

[12] I.D.Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, p. 117.

[13] A.S.B. Jug. rola 11, secvenţele 814–829.

[14] Arhivele Statului Timişoara (în cont. A.S.T.), fond Arhiva militară (în cont. milit.), Actele comandamentului general Banat (în cont. Odt.), cota  IX-8.

[15] I.Radohici, op.cit., p. 7.

[16] A.S.B. Jug. rola nr.11, secvenţele 717–718.

[17] Márki S., op.cit., p. 302–305.

[18] Fábián Gábor, Arad vármegye leirása (Descrierea comitatului Arad), I, Buda, 1835, p. 49.

[19] A.S.B. microfilme Austria (în cont. Austria), rola 151, secvenţele 412–413.

[20] Ibidem, rola 34, secvenţele 367–425.

[21] Ibidem, rola 33, secvenţele 1–19.

[22] Ibidem.

[23] Papp Miklós, Az 1735-iki zendűlés tőrténete (Istoria răzvrătirii din 1735), Cluj 1865, p. 115.

[24] Hadrovits László, Wellmann Imre, Parastmozgalmak a 18 században (Mişcări ţărăneşti în secolul al XVIII-lea), (Budapest) 1951, p. 17.

[25] Gheorghe Ciuhandru, Românii din Câmpia Aradului de acum două veacuri, Arad, 1940, p. 116–117.

[26] Ibidem, p. 172–173.

[27] Németh Ambrus (ed), Sajghó Benedek pannonhalmi fóapát naplójegyzetei (Note din jurnalul lui Sajghó Benedek, abate suprem din Pannonhalma), „Történeti Tár”, anul 1901, p. 528.

[28] Márki S., op.cit., p. 309.

[29] Hadrovits L., Wellmann I., op.cit., p. 17.

[30] Ivan Jaksici, Iz popisa stanonistva Ugarske pocetkom XVIII veka (Din conscripţia popoarelor Ungariei de la începutul secolului al XVIII-lea), Novi-Sad, 1966, p. 148.

[31] Márki S., op.cit., p. 318.

[32] Ibidem, p. 317.

[33] Arhivele Statului Oradea. Prefectura judeţului Bihor, dos. 79, f. 777.

[34] I. Radohici, op.cit., p. 14–16.

[35] Kriegsarchiv Wien, Hofkriegsratexpedit, vol. 226, poz. 86 (1701, 133), 1702.

[36] A.S.B. milit, cdt. cota XIII-3.

[37] I. Radohici, op.cit., p. 39-40.

[38] Exemplarul se găseşte în secţia de imprimate mărunte (Aprónyomtatvány Tár) a Bibliotecii Naţionale Szechényi din Budapesta, Márki Sándor, Peró Lázadása (Răscoala lui Pero), Budapest, 1893, p. 7–9.

[39] Márki S., Aradvármegye, p. 291.

[40] Theodor N. Trâpcea, O scurtă precizare în legătură cu răscoala poporului sub conducerea lui Pero din Seghedin (1735), în “Studii şi articole de istorie”, vol. I, Bucureşti, 1956, p. 33 şi urm.; George Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei, I, Sibiu, 1889, p. 302–303.

[41] I. Radohici, op.cit., p. 20.

[42] Ibidem, p. 20, 29–30.

[43] Jurământul lui Petru Seghedinaţ în original: “Sic me Deus adjuvet ad mortem usque fidelis vobis erc socius”, ibidem, p. 23.

[44] Ibidem, p. 26–28, Márki S., Aradvármergye…, p. 316–318.

[45] I. Radohici, op.cit., p. 30–31.

[46] Ibidem, p. 20–23, 26–28.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem, p. 29–30.

[49] Ibidem, p. 26–28.

[50] Márki S., Aradvármergye …, p. 343.

[51] I. Radohici, op.cit., p. 20–23.

[52] I. Radohici, op.cit., p. 30–31; Szőllössy István, Pécska a multban és jelen ben (Pecica în trecut şi în prezent), „Alfőld”, anul 33,  nr. 81 din 9 aprilie 1893, p. 1; Márki S., Aradvármegye…, p. 318, 319.

[53] Orszagos Leveltár (Arhivele Naţionale), Budapest (în cont. O.L.), fond C-20, dos. 271.

[54] Kriegsarchiv Wien, Hofkriegsrat, expedit. Prot. 179/1735. Márki S., Aradvármegye…, p. 319–320.

[55] I. Radohici, op.cit., p. 30–31; I.Bariţiu, op.cit., p. 307-309.

[56] Ibidem.

[57] I. Radohici, op.cit., p. 30–31; G. Bariţiu, op.cit., p. 307–309.

[58] Márki S., Aradvármegye…, p. 322.

[59] I. Radohici, op.cit., p. 38–39, 42.

[60] Egyetemi Kónyvtár /Biblioteca Universitară/, Budapest, Secţia manuscrise /în cont. E.K./, tom. 43 A, f. 358, Biblioteca Judeţeană Arad, Secţia manuscrise /în cont. B.J.A./ nr. 151617 S.F. 14, 15.

[61] I. Radohici, op.cit., p. 47; “Mercure Historique et Politique”, iunie 1735, p. 635–639.

[62] E.K. tom. 43 A., f.. 358, Arhivele Statului Oradea, fond Prefectura judeţului Bihor, dos. 81, f.1, A.S.B., Jug. rola 150, secvenţa 16.

[63] I. Radohici, op.cit., p. 13–14, B.J.A., nr. 151167  S.f. 12, 15–18.

[64] G. Bariţiu, op.cit., p. 315.

[65] Publicat de Szilágyi Sándor în lucrarea A Peró féle mozgalom történetéhez  (Cu privire la istoria mişcării lui Pero), „Magyar Muzeum”, 5-6/1999, p. 182–184.

[66] I. Radohici, op.cit., p. 10–13; B.J.A. nr. 151617  S.f. 12, 14–15; Liviu Patachi, Românii în răscoala lui Petru Seghedinaţ. Extras, Bucureşti, 1947, p. 12.

[67] L. Patachi, op.cit., p. 14–15, I. Radohici, op.cit., p. 13, 34–36; Rövid Példa… /Pildă scurtă…/, Buda, 1749, p. 4 şi urm.

[68] I. Radohici, op.cit., p. 47–48.

[69] Ibidem, p. 46–47.

[70] Ibidem, p. 37.

[71] Ibidem, p. 51.

[72] Fallenbűhl Zoltán, Spanyolok Magyarországon a 18 században (Spanioli în Ungaria în secolul al XVIII-lea/, „Századok”, nr. 6, 1977, p. 126–7.

[73] I. Radohici, op.cit., p. 43–45.

[74] Ibidem, p. 8, 50–59. Arhivele Statului Oradea, fond Prefectura judeţului Bihor, dos. 81, f. 15–20.

[75] Ibidem.

[76] E.K.tom 43, A.f. 358.

[77] I. Radohici, op.cit., p. 50–51.

[78] Ibidem, p. 41.

[79] O.L., fond C-20, dos. 271, B.J.A. nr.151617  S.f.  39,  27,  28.

[80] Márki S, Aradvármegye, p. 323 şi urm.

[81] O.L. fond C-20 dos. 271.

[82] Zsilinszky Mihály, A Péró – féle néplázadá Békés megyében /Răzvrătirea populară a lui Pero în comitatul Bichiş/ 1735, „Békésmegyei Közlöny”, anul 3, nr. 39, din 14 mai 1876, p. 2 nr. 46 din 18 iunie 1876, p. 1; Idem, A Péró-féle lázadáshoz (Cu privire la răscoala lui Pero), „A Békés-megyei régészeti és müvelödés-tórténelmi társulat évkönyve”, 1881, p. 81–88; Márki S., Aradvármegye …, p. 318–326, 331.

[83] I. Radohici, op.cit., p. 23.

[84] Ibidem, p. 38–39; G. Bariţiu, op.cit., p. 311.

[85] Papp M., op.cit., p. 70–79.

[86] O.L., fond C-20, dos. 271.

[87] E.K. tom 43, A., f. 358, Arhivele Statului Arad, fond manuscrise, mss. Márki, vol. III, p. 116–117; I. Radohici, op.cit., p. 13–14, 50–51; T. Trâpcea, op.cit., p. 35 şi urm.; G. Bariţiu, op.cit., p. 306 şi urm.; Márki S., Aradvármegye …, p. 326–330.

[88] Ibidem, Thaly Kálmán, Adalékűk az 1735-iki Péró – féle s-a 1754-iki Törö, Pethö és Bujdesó féle népforrongás tórténetehez (Date cu privire la istoria agitaţiei populare din 1735 a lui Pero şi cea din 1754 a lui Törö, Péthó si Bujdosó), „Századok”, 1870, p. 34–36.

[89] I. Radohici, op.cit., p. 13–14.

[90] Ibidem, p. 40.

[91] G. Bariţiu, op.cit., p. 312.

[92] I. Radohici, op.cit., p. 50.

[93] Thaly K., op.cit., p. 32.

[94] B.J.. nr.151617 S., f. 55–56.

[95] I. Radohici, op.cit., p. 39–40,  55.

[96] Ibidem, p. 56.

[97] Ibidem, p. 41. O.L. fond C-20, dos. 271.

[98] Hadrovics L. – Wellmann Gy, op.cit., p. 39.

[99] O.L. fond. C-20, dos. 271.

[100] I. Patachi, op.cit., p. 21–23.

[101] Ibidem, p. 17.

[102] A. Ţânţă, op.cit., p. 140–141.

[103] I. Radohici, op.cit., p. 44, 50–51.

[104] O.L. fond. C-20, dos. 271.

[105] I. Radohici, op.cit., p. 52.

[106] Ibidem, p. 14, 29–30.

[107] Ibidem, p. 51; Márki S, Aradvármegye…, p. 332, 333.

[108] B.J.A., nr. 151617  S.f. 38.

[109] I. Radohici, op.cit., p. 53.

[110] Ibidem, p. 45.

[111] Ibidem, p. 51.

[112] Ibidem, p. 52.

[113] Ibidem, p. 54.

[114] Ibidem, p. 55.

[115] Ibidem, p. 52.

[116] Ibidem, p. 53, 56.

[117] Ibidem, p. 53, 58.

[118] Ibidem, p. 28–29.

[119] Róvid Példa…, l.c.

[120] Márki S, Aradvármegye…, p. 333–334.

[121] I. Radohici, op.cit., p. 56–57; Országos Széchényi Könyvtár (Biblioteca Naţională Széchényi), Budapest, Secţia manuscrise, fol. Hung. 1045, f. 76–81.

[122] Rövid Példa…, l.c.

[123] Ibidem.

[124] Márki S, Aradvármegye…, p. 337.

[125] Ibidem.

[126] Rövid Példa…, p. 5, “Glashik” (Beograd), anul 1873, p. 241. I. Radohici, op.cit., p. 51. Márki S., Aradvármegye…, p. 337.

[127] I. Radohici, op.cit., p. 58.