REFUGIAŢI TRANSILVĂNENI ÎN JUDEŢUL VÂLCEA

ÎN TIMPUL REVOLUŢIEI DE LA 1848–1849

Dumitru Garoafă

                După cum se ştie, deplasările de populaţie din Transilvania la sud şi est de Carpaţi constituie una din permanenţele demografice ale istoriei noastre naţionale[1]. Situaţia excepţională impusă de evenimentele din Transilvania anilor 1848–1849 a determinat refugierea în Ţara Românească a numeroase comunităţi de locuitori[2].

                Trecând Carpaţii, românii transilvăneni erau conştienţi că vin într-o altă provincie românească, unde nădăjduiau să găsească înţelegerea cuvenită în temeiul comunităţii etnice. Conştiinţa că dincolo de Carpaţi se află tot o “Ţară Românească”, mai era întărită şi de faptul că unii dintre refugiaţi aveau chiar rude în Ţara Românească, emigrate în alte epoci istorice, dar stabilite definitiv în sudul acestui lanţ muntos, inclusiv în judeţul Vâlcea, ca de exemplu în localităţile Vaideeni, Băbeni-Ungureni, Brezoi, Voineasa, Câineni, Racoviţa, Călineşti, Boişoara, Sălătruc ş.a.[3]

                După cum o atestă documentele, prezenţa refugiaţilor transilvăneni la sud de Carpaţi poate fi urmărită începând din iarna şi primăvara anilor 1848–1849, când grupuri masive pătrund, îndeosebi, pe Valea Prahovei, prin Pasul Bran–Rucăr, şi Valea Oltului, prin Pasul Turnu Roşu.

                La jumătatea lunii noiembrie 1848, primii mesageri îşi fac apariţia, în efective numeroase, în judeţul Prahova, şi, ceva mai reduse, în judeţul Buzău[4].

                La sfârşitul lunii noiembrie, după revărsarea acestui prim val peregrin, autorităţile centrale şi locale se aşteptau la o încetare a emigrărilor. Semnificativă în acest sens este şi adresa cu nr. 4420 din 31 decembrie 1848 a Departamentului din Lăuntru, trimisă Cârmuirii judeţului Vâlcea prin care-i solicita ca la sfârşitul fiecărei luni să înainteze acestuia liste cu numărul de familii imigrate în judeţ şi să fie menţionate localităţile în care “s-au aşezat cu lăcuinţă”[5]. În nota de răspuns a Cârmuirii, se consemna lapidar că în acest judeţ încă “nu s-au ivit până acum nici un lăcuitor scoborât din Austriia”[6].

                Singurul eveniment demn de consemnat pentru judeţul Vâlcea îl constituie trecerea, prin punctul Câineni, la 25 decembrie 1848, a episcopului Andrei Şaguna, însoţit de secretarul său Iacob Bologa şi de protosinghelul Dionisie Roman[7].

                Precipitarea evenimentelor militare în zona centrală şi sud-estică a Transilvaniei în prima jumătate a anului 1849 şi iminenta cădere a oraşelor Sibiu şi Braşov în mâinile trupelor lui Bem[8], au declanşat un nou val de emigrare la sud de Carpaţi.

                Pentru judeţul Vâlcea, documentele de arhivă semnalează pentru prima dată prezenţa unor asemenea refugiaţi, în special în oraşul Râmnicu Vâlcea[9].

                Astfel, la 1 martie 1849, comisarul schelei Câineni – N.Baldovin – raporta Cârmuirii judeţului Vâlcea “că, pă lângă o sumă de familii ce au căutat scăparea în Prinţipat, apoi aproape la trei sute oştire austriacească se află ieşită înarmată …, din care sânt mulţi şi răniţi”[10]. În ziua următoare, acelaşi comisar raporta că pe la punctul respectiv “familiile nemţeşti fugare neîncetat intră în Principat, precum şi oştirea austriacească, atât regulată, cât şi neregulată … al, căror număr … nu [se] poate cunoaşte”[11].

                În prima jumătate a aceleiaşi luni, numărul refugiaţilor creşte simţitor, aceştia stabilindu-se la început, cu deosebire, în plaiurile Horezu şi Cozia, plăşile Ocolul şi Oltul, dar şi în târgurile Drăgăşani şi Ocnele Mari. Un număr de 332 de familii refugiate se stabilesc iniţial şi în oraşul Râmnicu Vâlcea[12], printre acestea figurând şi pr.Ioan Bratu din Răşinari, bunicul dinspre mamă al poetului Octavian Goga, care, mai întâi a slujit ca preot, apoi ca protopop în acest oraş[13].

                Numărul refugiaţilor scade vizibil începând cu luna aprilie 1849, fără ca procesul în sine să înceteze complet: dimpotrivă, acesta va continua şi în lunile următoare, dar, fireşte, parţial şi izolat[14], datorită interdicţiilor impuse de către autorităţile de ocupaţie[15].

                Deşi refugiaţii transilvăneni au fost primiţi cu simpatie şi frăţească compasiune de către conaţionalii lor, autorităţile căimăcămeşti şi de ocupaţie i-au suspectat şi supravegheat pe tot timpul şederii acestora în Ţara Românească. Astfel, prin adresa nr. 2105 din 5 noiembrie 1848 a Departamentului din Lăuntru se cerea Cârmuirii judeţului Vâlcea înfiinţarea de urgenţă a unei comisii pentru verificarea paşapoartelor în punctul Câineni, care urma să fie alcătuită dintr-un comisar, subocârmuitorul Plaiului Cozia şi comandantul acelui punct vamal. Membrii comisiei trebuiau să controleze paşapoartele pasagerilor proveniţi din Imperiul Austriac şi “se le avizeze cu ale lor iscălituri, fără care să nu fie îngăduită pornirea acelora de acolo” şi să raporteze periodic Departamentului numărul persoanelor controlate în acest punct vamal[16].

                Supravegherea atentă a refugiaţilor era impusă şi de grija autorităţilor de a împiedica prin orice mijloace reîntoarcerea unora dintre fruntaşii revoluţiei muntene, ale căror intenţii de reluare a luptei nu le rămăseseră necunoscute acestora[17]. Conformându-se acestor dispoziţii, subocârmuitorul Plaiului Cozia atrăgea atenţia Comisiei pentru verificarea paşapoartelor din punctul Câineni, ca împotriva acestora să “ia cele mai deaproape măsuri de a nu să stricora prin poteci şi locuri tainice”, fiindu-le interzisă intrarea în ţară, atât lor cât şi familiilor acestora, “fără dezlegare şi voie dată de oblăduirea ţării[18]. Tot în acelaşi spirit este formulată şi “Publicaţia” Primăriei Ocnele Mari prin care cârciumarii, hangii şi negustorii din localitate erau preveniţi de “a fi cu cea mai mare privighere asupra celor ce vor veni la dânşii”, în caz contrar vor “cădea în grea răspundere şi osânda stăpânirii”[19].

                Cu toate măsurile drastice luate la frontieră, marele număr de refugiaţi veniţi în Ţara Românească determină autorităţile să întreprindă acţiuni suplimentare de control şi supraveghere a acestora. Astfel, la 17 martie 1849, Căimăcămia dispunea constituirea unor comisii judeţene, alcătuite din cârmuitori, membri ai sfaturilor orăşeneşti şi reprezentanţi ai Consulatului austriac, a căror menire era aceea de a cerceta pe toţi refugiaţii şi să le solicite “chezăşii de bună purtare”, altminteri trebuiau să părăsească ţara ca “nişte oameni bănuiţi”[20].

                O astfel de comisie va funcţiona şi în oraşul Râmnicu Vâlcea, reşedinţa judeţului Vâlcea. Pe adresa acesteia sosesc rapoarte din teritoriu privind venirea refugiaţilor transilvăneni în grupuri mici sau mai mari[21], care, de multe ori, au dobândit chezăşiile solicitate de autorităţi. Un caz aparte ne este semnalat la punctul Câineni, când unui pasager din oraşul Câmpina i se dă o astfel de chezăşie chiar de către însoţitorul său – “un advocat” al Comitetului Naţional de la Sibiu[22]. Alţi emigraţi însă, în care s-au văzut potenţiali tulburători ai ordinii regulamentare instaurate de armatele de ocupaţie, au fost arestaţi şi siliţi să părăsească teritoriul Ţării Româneşti. În rândurile acestora un loc însemnat l-au deţinut acei transilvăneni implicaţi în evenimentele revoluţionare muntene, dar şi membri ai Comitetului Naţional din Sibiu, ajunşi pe aceste meleaguri[23].

                Prezenţa grupurilor masive de refugiaţi transilvăneni la sud de Carpaţi punea în faţa Căimăcămiei Ţării Româneşti, inclusiv Cârmuirii judeţului Vâlcea, o complexitate de probleme referitoare la cazarea şi asigurarea mijloacelor de existenţă a acestora. S-a decis, astfel, la 30 decembrie 1848, constituirea unei comisii speciale destinată a strânge fonduri din întreaga ţară pentru ajutorarea materială a refugiaţilor[24]. Pentru adunarea fondurilor necesare ajutorării emigraţilor, comisia a hotărât deschiderea unei subscripţii publice.

                Prin adresa nr. 355 din 26 ianuarie 1849 a Cârmuirii judeţului Vâlcea se solicita subocârmuitorilor din judeţ şi Poliţiei oraşului Râmnicu Vâlcea ca “să se facă şi în acest judeţi o asemenea subcripţiie”, prin care conjudeţenilor să fie “însuflaţi de îndemnurile Dumnealor subocârmuitori şi de sentimentul iubirii de omenire” pentru a veni în “grabnicul ajutor” al fraţilor lor greu încercaţi de soartă[25]. Acţiunea de colectare a donaţiilor în bani în judeţul Vâlcea a demarat cu greu, dovadă în acest sens fiind adresa nr. 3249 din 21 martie 1849 a Departamentului din Lăuntru prin care se solicita Cârmuirii “ca să grăbească a trimite sumele ce vor fi strâns şi să se silească prin însuflarea compătimirii către judeţeni de a mări această sic! suscripţie cât putinţa va ierta”[26].

                Cu toate străduinţele depuse de autorităţi, numai în plăşile Olteţul de Sus şi Ocolul s-a reuşit strângerea sumelor de 264,24 lei[27], respectiv 102,30 lei[28]. Modesta contribuţie bănească a populaţiei vâlcene se explică prin aceea că ţăranii se aflau ei înşişi în acută lipsă de bani şi strâmtoraţi de despăgubirile pretinse de proprietari şi arendaşi[29], precum şi de prezenţa în

judeţ şi nevoile de cazare şi aprovizionare ale armatelor de ocupaţie[30]. În acest sens, credem că sunt semnificative şi cele semnalate în rapoartele înaintate Cârmuirii judeţului de către subocârmuitori. Astfel, pentru plasa Olteţul de Sus, se consemnează că unii oameni “se înpotrivesc supt cuvânt că şi ei se află supt asemenea catigorie din pricina secetii ce au fost astăpriimăvară stricătoare bucatelor şi a turburărilor liniştii din acest Prinţipat”[31], iar în plasa Cozia “locuitorii de cele mai multe sate se află în lipsă”[32]. În plus, locuitorii judeţului mai participaseră la o astfel de acţiune cu ocazia “focului cel mare” izbucnit în oraşul Râmnicu Vâlcea, în ziua de 7 aprilie 1847, căruia i-a căzut pradă flăcărilor circa o treime din edificiile publice şi particulare[33].

                Depuşi la Departamentul Vistieriei într-un cont special, banii colectaţi prin subscripţie publică erau scoşi şi distribuiţi la cererea Comisiei de ajutorare. Prin intermediul departamentului din Lăuntru, sume importante au fost expediate, la cerere, şi judeţului Vâlcea[34]. În vederea controlării modului în care erau trataţi refugiaţii şi distribuite ajutoarele de către autorităţile locale, comisia a trimis în judeţe reprezentanţi ai săi. Pentru judeţul Vâlcea, Departamentul din Lăuntru înştiinţa, la 4 martie 1849, Cârmuirea că a desemnat cu acordarea ajutoarelor cuvenite refugiaţilor pe pitarul Gh. Algiu, misiunea acestuia constând în “vizitarea tuturor refugiaţilor aşezaţi cu lăcuinţa într-însul” şi pentru a da “cuviincioasele instrucţii … întru întâmpinarea trebuinţelor numiţilor refugiaţi şi desăvârşita lor odihnă”[35].

                În zilele de 8–9/20–21 martie 1849, Gh. Algiu distribuie celor 332 de familii refugiate în oraşul Râmnicu Vâlcea suma de circa 3000 lei, avansată iniţial de Departamentul din Lăuntru acestui judeţ[36]. De semnalat este faptul că la această acţiune a participat, alături de reprezentantul Agenţiei austriece, şi prof. Nicolae Bălăşescu, membru marcant al Comitetului Naţional Român de la Sibiu[37]. La 22 martie 1849, Gh. Algiu înaintează Cârmuirii judeţului Vâlcea o nouă listă cu 63 de familii de refugiaţi în acest oraş, dintre care 85 de copii, care “au trebuinţă de ajutor şi mângă/i/ere, potrivit dorinţi/i/ guvernului actual”, solicitând pentru acestea suma de 561,30 lei[38]. Tot acelaşi Algiu, în ziua de 25 martie 1849, solicită noi ajutoare băneşti în sumă de 99,10 lei pentru încă 12 familii refugiate[39]. Conform unor calcule estimative, totalul ajutoarelor băneşti distribuite refugiaţilor transilăvneni de către reprezentantul cu împuterniciri speciale pentru judeţul Vâlcea, Gh. Algiu,  s-a ridicat la peste 4500 lei[40].

                Refugierea transilvănenilor în timpul evenimentelor revoluţionare din iarna şi primăvara anilor 1848–1849 a prilejuit unul dintre cele mai strânse contacte între românii de pe ambele versante ale Carpaţilor[41]. Sprijinul material şi moral ce li s-au acordat, inclusiv de către locuitorii vâlceni – în spiritul ospitalităţii şi toleranţei de care au dat dovadă întotdeauna românii – a constituit manifestarea spontană şi profundă a conştiinţei de neam, de care era pătrunsă întreaga societate românească, indiferent de coloratura sa politică.

                Totodată, atât autorităţile româneşti, cât şi cele de ocupaţie, de teama amplificării nemulţumirilor populaţiei, au manifestat solicitudine în vederea asigurării unor condiţii decente de hrană şi locuinţă tuturor refugiaţilor transilvăneni, indiferent de credinţa şi naţionalitatea acestora[42].