ADMINISTRAŢIA TRANSILVANIEI ÎN PERIOADA ANILOR 18671876

 

ANTON DÖRNER

Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca

 

                                Prin încheierea pactului dualist în 1867, Transilvania şi-a pierdut la scurtă vreme resturile autonomiei sale politice, fiind înglobată din punct de vedere politic şi administrativ Ungariei. În această situaţie, instituţiile centrale ale fostului Mare Principat se desfiinţează treptat. La 10 martie 1867, Cancelaria Aulică a Transilvaniei şi-a predat actele nesoluţionate preşedinţiei consiliului de minişţri, încetându-şi astfel activitatea. Cu conducerea Guberniului a fost însărcinat din partea guvernului maghiar un comisar plenipotenţiar, care va sta în fruntea forului 2 ani până la lichidarea survenită la 30 aprilie 1869; Dieta nu s-a mai convocat din anul 1865, iar Tabla regească din Târgu Mureş, încă înaintea reorganizării justiţiei începută în 1869, când a fost încadrată în rândul instanţelor superioare ale Ungariei. Tezaurariatul nu şi-a mai reluat activitatea nici după Diploma din octombrie.

                În atari condiţii, instituţiile constituite în 1848, denumite “constituţionale”, urmau să-şi continue activitatea, iar cele create în perioada neoabsolutismului de tentă feudală, restructurate sau înlocuite cu instituţii burgheze. Procesul va avea loc după anul 1867 în cadrul Ungariei şi a inclus şi sistemul instituţional care funcţiona în Transilvania. Dat fiind faptul că în această perioadă forurile centrale ale statului funcţionau la Budapesta, în spaţiul intracarpatic menţionata înlocuire cu o administraţie de tip burghez a avut loc doar la nivelul instituţiilor locale. Se impune şi precizarea că legile statului maghiar nu au putut fi extinse în toate sectoarele vieţii economico-sociale din Transilvania, o serie de dispoziţii au fost o vreme mai mult sau mai puţin îndelungată în vigoare şi după elaborarea pactului dualist, precum legea minelor din 23 mai 1854, codul civil austriac sau o serie de măsuri din reglementarea urbarială. Alte măsuri normative sau abrogate relativ târziu momentului 1867: regulamentul privind funcţionarea notarilor publici (în 1874), codul penal austriacă (în 1878); codul de procedură penală austriac (în 1896), legea comercială austriac (în 1875) etc.

 

 

                Între măsurile normative menţinute  o perioadă mai îndelungată sau chiar tot timpul regimului dualist au fost, în special, cele referitoare la proprietatea privată. Aceasta se explică prin faptul că ele reprezentau deja reglementări adecvate noului sistem economic instaurat şi exprimau interesele unor structuri de conducere care au activat şi în etapa anterioară pactului în  roluri de diriguitori ai societăţii.

                Aceeaşi concluzie se poate trage şi în cazul instituţiilor create în timpul neoabsolutismului în primul rând cele cu caracter economic (financiar, minier etc.) care au continuat să activeze şi în deceniile următoare fără modificări de structură esenţiale, ele fiind deja instituţii moderne chiar în momentul înfiinţării lor, cerută de noua conjunctură socială.

                O altă categorie de instituţii reorganizate în timpul dualismului, au păstrat elemente ale epocii în care au fost create – neoabsolutism sau regimul liberal – şi care, chiar şi în perioada lor au reprezentat suprastructuri cu tentă novatoare. Faptul că se bazau pe un sistem de organizare centralizat, fiind instituţii subordonate direct ministerelor de resort, a înlesnit statului maghiar burghez ca prin ele puterea centrală să îngrădească rolul şi eficacitatea organelor locale, create într-un sistem administrativ descentralizat şi să-şi exercite influenţa şi controlul asupra lor. În parte, cu prilejul reorganizării au fost doar adaptate prevederilor constituţionale, fiind eliminate din componenţă aspectele impuse de regimul absolutist. Se poate astfel concluziona că sistemul instituţional modern transilvănean a fost creat după 1848 în etapa istorică a neoabsolutismului şi a “regimului liberal”, ele fiind ulterior dezvoltate în perioada dualismului.

                În anii imediat următori sancţionării de către împărat a încorporării Transilvaniei la Ungaria, guvernul maghiar a adoptat o serie de legi cu caracter modern pe linia administraţiei  şi care au jucat un rol însemnat în evoluţia statului din a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Dintre acestea,  o importanţă mai mare au avut legea separării justiţiei de administraţie (1869), precum şi noua organizare a organelor locale: a comitatelor, oraşelor şi comunelor, votate după anul 1870. Acum administraţia statului maghiar s-a bazat pe sistemul administrativ descentralizat, în care rolul determinant l-au avut organele comunale şi cele ale municipalităţilor (comitate şi oraşe cu drept de municipiu).

                Rolul principal în această formă de conducere l-au avut muncipiile (törvényhatoság), iar la nivel  inferior comunele (község). În perioada dualismului se

cunosc două tipuri ale municipiului sus menţionat: municipiul comitatului (vármergyei törvényhatoság)  şi oraşele municipii (törvényhatosági joggal felruházott város). La fel, comunele la rândul lor se subdivizau în oraşe cu consiliu  sau oraşe cu magistrat (rendezett tanácsu város), comune mari (nagyközség) şi comune mici (kisközség).

                Municipiul reprezenta o comunitate umană constituită, în principiu, din întreaga populaţie a unui teritoriu determinat, care exercită în mod autonom administrarea ţinutului în cauză, ducând la buna îndeplinire măsurile puterii centrale de stat.

                Prin urmare, pe teritoriul unui asemena municipiu, administraţia nu era exercitată de organele create de puterea centrală (ministere sau alte instituţii similare), ci de însuşi comunitatea respectivă, prin simpla desemnare a funcţionarilor săi.

 

               

I. Municipiul comitatului (a vármegyei törvényhatoság)

 

                Conform legii din 1870, în treburile interne privind teritoriul pe care îl administra, municipalitatea lua măsuri în mod independent, emitea hotărâri şi întocmea regulamente pe care le executa prin organele proprii, îşi alegea funcţionarii, stabilea cheltuielile autonomiei locale şi stătea în contact direct cu guvernul. Printre atribuţiile sale era şi transmiterea forurilor inferioare a diverselor măsuri ale administraţiei de stat. Pe lângă cele semnalate, se putea ocupa şi cu alte chestiuni de interes public sau chiar de stat, le putea discuta în organele sale proprii, după care să comunice părerile lor guvernului, putându-se adresa, prin petiţie, oricărei din camerele parlamentului.

                În cadrul statului maghiar în perioada dualistă municipiile au luat, de fapt, locul fostelor comitate, scaune, districte şi ale oraşelor libere regeşti. Cu toate că prezenţa acestora în contextul general al legii 42 din 1870 a fost menţinută chiar prin articolul I, punctul 1, limitarea competenţelor prin literele a-c era evidentă. Faptul era explicabil, întrucât organizarea acestora, precum şi funcţionarea lor chiar şi după anul 1867, nu mai corespundeau necesităţilor interne ale statului burghez, avându-se în vedere ca la prima reorganizare administrativă să fie dizolvate în noile forme preconizate.

 

 

 

 

 

1. COMITETUL MUNICIPAL AL COMITATULUI (vármegyei törvényhatosági bizottság)

                Comunitatea municipiului (törvényhatoság közönsége) era reprezentat prin comitetul municipal (törvényhatoság bizottság), care era organul suprem al municipiului.

                În temeiul legii 42 din 1870 adunarea generală exercita drepturile acordate comitatului în calitate de municipiu. Comitetul municipal, alcătuit din membri aleşi (pe timp de 6 ani) şi membri de drept, făceau parte din acest organism în temeiul impozitului plătit. Membrii aleşi constituiau jumătate din numărul total al membrilor comitetului. În fiecare comitat se alegea un membru al comitetului municipal după fiecare 500 de locuitori, astfel numărul total al membrilor comitetelor oscilând între 120 şi 600, în funcţie de populaţia comitatului. Alegerile se făceau pe circumscripţii electorale de către comisii ocazionale numite de comitetul municipal. Adunările generale aveau loc de cel puţin 2 ori pe an şi la ea participau, alături de membrii aleşi şi virilişti. Componenţi din oficiu erau: vicecomitele, notarul, juristconsultul, preşedintele şi asesorii sedriei orfanale, judele nobiliar, casierul principal, medicul primar, inginerul şef (fömérnök), contabilul şi primarii oraşelor cu consilii de pe teritoriul comitatului. Prin urmare, numărul membrilor de drept ai comitetului municipalităţii era mai mare de jumătate faţă de numărul celor aleşi. Preşedintele forului era comitele suprem, iar în lipsa acestuia, vicecomitele.

                Discutarea chestiunilor mai importante în adunarea generală era pregătită de o comisie permanentă (állandó  választmány). Aceasta ţinea reuniuni şi, în intervalele dintre adunări, rezolvând probleme de mai mică importanţă intrau în competenţele adunării generale, dar care nu necesitau timp de pregătire mai îndelungată. Asupra modului de organizare a comisiei permanente, legea din 1870 nu dă amănunte explicite, dispunând doar instituirea ei.

                Pentru îndeplinirea în condiţii bune a unor sarcini în afara comisiei permanente, în cadrul comitetului municipal mai funcţionau şi alte comisii speciale, precum comisia de validare (igazólóválasztmány), care întocmea lista viriliştilor şi verifica rezultatele alegerilor; comisia permanentă de verificare (ŕllandó  birŕló választmány), care era forul de apel al comisiei de validare; comisia de propuneri (kijelölö választmány), căreia îi revenea sarcina întocmirii listelor cu funcţionarii propuşi spre a fi aleşi; comisia centrală ce întocmea lista electorală pentru alegerile de deputaţi în parlament şi avea competenţe şi în legătură cu organizarea alegerilor.

                Alături de comisiile menţionate şi care aveau atribuţii concrete, se puteau constitui, cu aprobarea adunării generale şi a altor consilii cu rol consultativ, numărul cărora diferea de la comitat la comitat, având o tendinţă de creştere în deceniile următoare.

                Sub aspectul atribuţiilor adunărilor generale ale comitetului municipal al comitatului, legea din 1870 stipula următoarele probleme importante:

                - întocmirea de regulamente obligatorii pe teritoriul comitatului;

                - stabilirea impărţirii comitatului pe plăşi (în circumscripţii) şi  circumscripţii electorale;

                - construirea de drumuri şi de edificii publice din fondurile băneşti proprii; la fel şi organizarea lucrărilor publice;

                - administrarea patrimoniului municipalităţii şi a veniturilor realizate (din  imobile, fundaţii, impozite adiţionale, taxe etc.;

                - stabilirea impozitului adiţional al municipalităţii (acest impozit putea fi  stabilit până la un anumit procent al impozitelor directe) pentru acoperirea unor cheltuieli locale;

                - alegerea funcţionarilor comitatului, a comisiei permanente, a comisiilor de validare şi verificare cât şi a unor delegaţii ocazionale;

                - înlocuirea unor funcţionari superiori suspendaţi;

                - reglementarea salariilor funcţionarilor şi a personalului auxiliar;

                - înfiinţarea sau desfiinţarea unor funcţii sau servicii;

                - verificarea caseriilor subordonate municipalităţii;

                - rezolvarea apelurilor înaintate de comune;

                - dezbaterea unor propuneri.

                Chiar de la început exercitarea unora dintre aceste drepturi a fost îngrădită de puterea centrală. Astfel, hotărârile privind patrimoniul municipalităţii, stabilirea bugetului, înstrăinarea averii imobile, înfiinţarea sau desfiinţarea unor oficii etc. se puteau executa numai după ce au fost confirmate de Ministerul de Interne.

                În privinţa dreptului prin care comitetul municipal era îndreptăţit de a se adresa guvernului în cazul unor măsuri considerate drept prejudicioase, înainte de a fi aplicate, pot fi considerate drept nerelevante fiind mai degrabă de ordin teoretic. În schimb, se putea opune acelor măsuri care nu au fost votate în prealabil de parlament. Copia proceselor-verbale de şedinţă se trimiteau spre confirmare imediat sau în cel mult 30 de zile ministerelor competente care solicitau acest act sau celui de interne.

 

 

                                                                2. APARATUL EXECUTIV

                Hotărârile aduse de adunarea generală a comitetului municipal şi dispoziţiile guvernamentale erau puse în aplicare de aparatul funcţionăresc al comitatului. Unii dintre ei activau în centrul de reşedinţă, drept pentru care erau desemnaţi drept funcţionari centrali, în timp ce alţii care funcţionau în diversele plase se chemau funcţionari teritoriali (külsö tisztviselö).

 

                                                                A. Funcţionari centrali 

                 Din rândul funcţionarilor centrali legea  din 1870 îi consemna pe: comitele suprem (föispán), vicecomite (alispán), primnotarul (föjegyzö) şi ceilalţi, notari  (jegyzök), juristconsultul comitatului (vármegyei tiszti ügyész). Alături de aceştia mai pot fi enumeraţi casierul principal (föszámvevö) şi contabilii  (számvevök), preşedintele sedriei orfanale (árvaszéki elnök) împreună cu cel puţin doi asesori ai sedriei orfanale (árvaszéki ülnök) şi un tutore public (közgyám), medicul primar (föorvos), medicul veterinar (állatorvos), inginerul şef (fömérnök), arhivarul (levéltáros).

                a) Comitele suprem. Era primul funcţionar al comitatului, fiind numit de rege la propunerea ministrului de interne. El era reprezentantul puterii executive, deci a guvernului ungar şi nu făcea parte din organismul municipal, faţă de care nici nu avea răspunderi. În atribuţia sa de bază intra supravegherea administraţiei autonome a municipalităţii comitatului şi veghea ca dispoziţiile guvernamentale să fie duse la bună îndeplinire. În cazuri de neexecutare sau neglijenţă avea dreptul să ia măsuri disciplinare împotriva celor vinovaţi. Putea verifica oricând modul de funcţionare a aparatului birocratic în mod direct sau prin convocarea unei sedri (számonkérö szék) la care să participe principali funcţionari, precum: vicecomitele, prin notarul, jurisconsultul comitatului, alături de vicepreşedinţii comisiilor permanente constituite. Singurul organism pe care nu îl putea controla din raza sa de activitate era cel judecătoresc, întrucât legea 4 din anul 1869 dispunea, prin articolul său 1, separarea justiţiei de administraţie, fiind interzisă imixtiunea în exerciţiul lor de alte foruri.

                Comitele suprem trebuia sa fie consultat în orice numire, avansare etc. privind pe funcţionarii de stat mai importanţi de pe teritoriul comitatului. Lui îi revenea dreptul de repartizare a juzilor nobiliari în diversele plăşi, dar şi să sesizeze puterea centrală privind acele hotărâri ale adunării generale pe care el le considera că lezează interesele generale ale statului ungar sau legile sale.

                Potrivit legii, comitele suprem putea funcţiona concomitent în mai multe municipii.

                b) Vicecomitele. Era primul funcţionar ales al comitatului, fiind liderul corpului funcţionăresc comitatens. Conducea administraţia în numele municipalităţii şi lua toate măsurile care se impuneau în cazurile ce nu necesitau hotărârea adunării generale. În mod curent vicecomitele ducea la îndeplinire ordinele rezultate în urma congregaţiilor generale, iar, în acelaşi timp, se preocupa şi de executarea dispoziţiilor guvernamentale adresate municipalităţii. Lui îi parveneau toate scrisorile, rapoartele, petiţiile destinate municipiului, după cum el semna toate actele comitatului. Dispunea în legătură cu folosirea forţei publice în comitat şi în problemele de încartiruire a soldaţilor. Cel puţin o data pe lună controla caseriile municipalităţii, fiind însoţit în această activitate de contabili şi juristconsultul comitatului. Dispunea de funcţionarii şi de personalul auxiliar. Tot în rândul competenţelor sale era şi supravegherea pregătirii de către comisia permanentă a lucrărilor pentru adunarea generală. În situaţia în care vicecomitele era plecat din localitate sau suferea de vreo boală, atribuţiile sale erau preluate de către primnotarul aşezării.

                c) Primnotarul era referentul consiliului municipal în problemele administrative. În sarcina lui cădea întocmirea proceselor-verbale de şedinţă ale adunărilor generale, comisiilor permanente sau celor interimare. El concepea toate actele pe care adunarea generală sau vicecomitele urma să o adreseze altor foruri superioare sau de rang inferior; la fel şi toată documentaţia care urma a fi prezentată în cadrul sesiunilor adunărilor generale era în prealabil structurată şi redactată de primnotarul municipalităţii. Răspundea de biroul notarilor şi de arhiva municipiului, elibera extrase din procesele-verbale de şedinţă, dar numai din însăŕcinarea superiorilor săi.

                d) Juristconsultul. Supraveghea asigurarea regulamentelor în vigoare în cadrul municipalităţii. Era garantul legilor şi uzanţelor autoadministrării şi ale adunării generale. Era consultat în toate problemele importante din punct de vedere juridic, asupra cărora întocmea rapoarte în scris. Făcea cercetări în diferite chestiuni disciplinare şi reprezenta municipalitatea în diverse procese cu persoane particulare. Din oficiu era membru al sedriei orfanale.

                               

B. Funcţionari teritoriali

 

                a) Judele nobiliar. Era funcţionarul cel mai de rang al câte unei plăşi şi avea sarcina îndrumării şi supravegherii directe a comunelor de pe raza unităţii sale administrative, de aplicare în bune condiţii a legilor şi regulamentelor în vigoare, Înstrucţiunile le primea din partea vicecomitelui, iar rapoartele pe care le întocmea se îndreptau spre aceeaşi persoană. Avea drept de ţinere a unei peceţi, să folosească în scrierile sale hârtii cu antetul municipalităţii. În caz de nevoie putea să angajeze pe banii municipiului personal auxiliar, în special copişti, de care dispunea liber. În unele situaţii, dispoziţiile păguboase ale juzilor nobiliari puteau fi apelate până la ministrul de interne. Atribuţiile cele mai frecvente ale lor se legau de chestiunile financiare locale, organizau învăţământul public şi sănătatea, păzeau respectarea bunelor moravuri din zonă.

 

II. OraŞele municipii (törvényhatosági joggal felruházott város)

 

                Oraşele municipii funcţionau în temeiul aceleaşi legi din 1870, întregite apoi, ulterior, în 1886 cu aspecte mai concrete. În termenii primei legi se constată o organizare similară cu cea a comitatelor, existând doar unele deosebiri ce izvorăsc din structura şi funcţiile deosebite ale celor două tipuri de municipii.

                 În ceea ce priveşte diferenţele concrete rezultate în urma comparării lor observăm următoarele:

                - oraşele municipii exercită administraţia locală autonomă pe un teritoriu mult mai restrâns, neavând în subordine mai multe comune, precum comitatele;

                - oraşele municipii nu transmit hotărârile guvernamentale altor foruri, ci numai comitatele care sunt, din acest punct de vedere, organe intermediare între puterea centrală şi cele subordonate lor. Oraşele municipii sunt şi executantele directe ale acestor hotărâri primite;

                 - faţă de comitate, oraşele municipii dispun, de obicei, de un însemnat patrimoniu, provenit încă din veacurile anterioare, administrarea căruia reclama activităţi speciale.

                Având ca şi punct de plecare similitudinea celor două tipuri de municipii, se vor aminti în continuare în tratarea structurii şi atribuţiilor oraşelor municipii, cu precădere elementele particulare.

               

                1. Comitetul municipal al oraşului era constituit la fel ca şi cel al comitatului, din membri aleşi şi virilişti. În fruntea lui era organul de conducere, adunarea generală a comitetului municipal care funcţiona, în mod identic, cu deosebirea că în cazul oraşelor luau parte, din oficiu, în adunarea generală, funcţionarii săi: primarul, primnotarul, consilierii, căpitanul poliţiei, primjurisconsultul, preşedintele şi asesorul sedriei orfanale, casierul, medicul primar, inginerul şef, tutorele public, contabilul şi arhivarul.

                Diferitele comisii ale adunării generale funcţionau şi în cadrul municipiului orăşenesc, cu excepţia comisiei permanente. Funcţiile acesteia reveneau organului orăşenesc păstrat din perioada feudală: consiliul orăşenesc.

                Competinţele adunării generale erau mai reduse, datorită teritoriului său mai mic şi lipsei comunelor subordonate, în schimb, avea o sferă de activitate largă, întrucât era şi for executiv direct în teritoriul pe care îl administra şi dispunea de un patrimoniu constant însemnat. Astfel, dispunea în probleme privind învăţământul, administra finanţele orăşeneşţi, stabilea preţurile maximale la produsele alimentare din pieţe, administra averea mobilă şi imobilă proprie, avea competenţe în problemele bisericeşti, a diverselor lucrări publice etc.

                Tot un aspect particular se remarcă în domeniul finanţelor. Oraşele municipii aveau dreptul de a stabili impozite adiţionale – desigur, prin hotărârea adunării generale – atât pe impozitele directe, cât şi pe cele indirecte. De asemenea, ei puteau percepe pe teritoriul propriu taxe, vămi, etc, dar pentru toate acestea aveau nevoie şi de consimţământul guvernului central.

 

2. APARATUL EXECUTIV

                a) Consiliul orăşenesc (városi tanács) juca un rol deosebit în contextul în care comitetul municipal nu se întrunea, în mod normal, decât de 2 ori pe an. În atari condiţii, toate atribuţiile în probleme operative şi care nu aveau nevoie de aprobarea adunării generale erau îndeplinite de consiliul orăşenesc. De menţionat că legea din 1870 nu stabilea cu exactitate sfera de competenţă, ele fiind însă fixate mai târziu, în 1886.

                b) Primarul (polgármester) era primul funcţionar al oraşului municipiu, cu atribuţii asemănătoare vicecomitelui, fără a avea însă toate competenţele acestuia. O parte dintre acestea el le exercita de unul singur, dar cele mai multe şi mai importante împreună cu consiliul orăşenesc. Legea din 1870 contura destul de clar rolul lui în contextul aşezării pe care o conducea. Astfel, el era preşedintele consiliului orăşenesc, alegerea  făcându-se cu majoritate de voturi. Lui i se adresa toată corespondenţa oficială şi el era cel care ducea la îndeplinire hotărârile şi deciziile forurilor superioare. Fără să dea alte lămuriri, legea face anumite referiri în ceea ce priveşte atribuţiile sale anterioare fixate, cu prilejul altor acte normative şi care sunt recunoscute în continuare. Primarul semna toate hârtiile oficiale adresate altor organisme similare sau superioare, fiind şi păzitorul peceţii localităţii. Periodic trebuia să întocmească dări de seamă cu privire la starea comunităţii pe care o conducea, raport care era prezentat atât în adunările generale, cât şi comitelui suprem faţă de care răspundea în mod direct. În cazul unor măsuri abuzive, el putea fi interpelat în adunările generale, dar se puteau face plângeri şi până la ministrul de interne. Primarul putea angaja, fără aprobare, doar personal auxiliar.

                c) Căpitanul poliţiei (rendörkapitány) era şeful poliţiei orăşeneşţi. În consiliu refera chestiunile privind ordinea publică. Avea atribuţii în rezolvarea problemei străinilor şi aplica amenzi în cazul unor infracţiuni.

               

                                                                                *

 

                Dat fiind că organizarea interioară a activităţii oraşelor municipii a fost lăsată pe seama conducerii, nu există în aceste oraşe regulamente de funcţionare asemănătoare cu cele ale municipiilor comitatului, studiul acestora, din punct de vedere juridic, fiind, astfel, mai dificil.

               

III. Comunele

 

                a) Comuna, în general

                Nu a fost subiectul legii din 1870, statutul lor fiind reglementat prin legea 18 din 1871, cu întregirile aduse apoi în 1876. Potrivit acestora, comunele se împărţeau în 3 categorii distincte, în funcţie de rangul lor:

                                a) oraşe cu consiliu (sau magistrat);

                                b) comune mari (târguri şi sate mari) care, deşi nu au consilii, pot duce totuşi la îndeplinire, prin puteri proprii, sarcinile ce le revin în temeiul legii;

                                c) comune mici care nu sunt în stare să ducă la îndeplinire sarcinile primite în baza legii din cauza posibilităţilor materiale reduse, fiind obligate, astfel, să se asocieze cu alte comune similare.

                Ca şi în cazul municipiilor, comunele erau entităţi autonome care se organizau singure în limitele oferite de alte legi şi dispoziţii, trebuind să ducă la îndeplinire ordinele venite de la forurile imediat superioare. În probleme de administraţie puteau apela, în primă instanţă, municipiul, iar apoi, direct, guvernul ungar.

                b) Drepturile şi obligaţiile comunelor

                Între atribuţiile comunelor, stipulate de lege, se pot enumera următoarele:

                - dispun în treburile lor interne şi întocmesc statute proprii, valabile pe teritoriul comunal;

                - dispoziţiile şi regulamentele aduse sunt îndeplinite prin organele lor;

                - dispun asupra averii comunei;

                - impune locuitorii la dări şi se ocupă de perceperea acestora;

                - se îngrijeşte de drumurile comunale, precum şi de mijloacele de comunicaţie;

                - poartă grija şcolilor din comună;

                - are preocupări de menţinerea ordinii în sat şi de stingerea incendiilor;

                - se îngrijeşte de săracii locului.

                În cazul oraşelor cu consilii (sau magistrat), alături de cele menţionate, legea mai preciza şi alte atribuţii concrete, precum:

                - instituirea şi conducerea poliţiei locale;

                - grija faţă de orfanii din aşezare;

                - medierea diferendelor celor angajaţi în industria locală sau cele dintre  stăpâni şi slugi.

                Aici trebuie neapărat făcută o subliniere privind atenţia deosebită acordată de lege soartei orfanilor din aşezările comunale, mai multe articole consecutive tratând chestiunea modalităţilor de ajutorare a lor.

                Nu în toate situaţiile comuna putea să decidă singură asupra unor hotărâri luate. Măsuri mai importante în special cele de ordin economic necesitau acordul prealabil al municipalităţii pe teritoriul căreia se afla aşezarea respectivă. Astfel, trebuiau supervizate:

                - hotărârile privind stabilirea, impunerea şi perceperea impozitului comunal;

                - înstrăinarea sau dobândirea de avere comunală, precum şi încheierea contractelor de arendare pe termen lung (peste 6 ani);

                - hotărârile privind împrumuturile;

                - înfiinţarea sau desfiinţarea unui oficiu;

                - contractele oneroase, neprevăzute în buget, precum şi cele ce vizau înfiinţarea de obiective industriale în raza comunei;

                - hotărârile privind întreţinerea, transformarea şi demolarea unor monumente istorice;

                - orice alte hotărâri pentru care legea prevedea aprobarea forului superior.

                Împotriva dispoziţiilor municipalităţii, comuna avea drept să facă  recurs în termen de 15 zile la ministrul de interne. Daca în decurs de 40 de zile nu primeau un răspuns la cererea lor din partea municipiului, se considera, în mod tacit, că întâmpinarea a fost întemeiată. În schimb, comuna nu se putea opune hotărârilor guvernamentale şi nici chiar municipale dacă acestea erau reglementări anterioare.

Hotărârile municipalităţilor ajungeau la cunoştinţa forului comunal astfel: oraşele cu consiliu primeau ordinele în mod direct şi exclusiv de la vicecomite, în timp ce comunele mici şi mari prin intermediul funcţionarilor de plasă.

                c) Reprezentanţa comunală

                Comunele îşi exercitau drepturile de autonomie locală prin intermediul reprezentanţei comunale (képviselö  testület) din care fac parte numai locuitori ai comunei. Jumătate din numărul total al reprezentanţilor erau aleşi, în timp ce cealaltă parte era rezervată membrilor de drept (virilişti). Diferă într-o oarecare măsură limitele stabilite în sistemul electoral censitar pentru comune. Astfel, în cazul alegerilor comunale pot fi alegători toţi locuitorii care plătesc în comună după averea lor sau prin impozit direct; nu sunt însă consideraţi alegători cei care plătesc doar impozit direct pe venit, în situaţia în care stau sub autoritatea stăpânului lor (de exemplu ucenici, servitori).

                În privinţa componenţei reprezentanţei comunale, se preciza că după fiecare 100 de locuitori se alege un reprezentant, în aşa fel încât în comunele mici numărul total al celor aleşi şi virilişti să fie între 10 şi 20, în comunele mari între 20 şi 40, iar în oraşele cu consiliu, între 48 şi 200.

                Dacă comuna are mai mult de 600 de alegători, în lege se face menţiunea necesităţii împărţirii ei în circumscripţii electorale.

                Nu puteau participa la alegerea reprezentanţei comunale: tineri sub 20 de ani, militarii, cei care  au suferit condamnări, persoane aflate în stare de faliment, precum şi unii funcţionari de stat şi comitatenşi.

                Aleşi puteau fi, în general, toţi locuitorii comunei care nu contraveneau prevederilor menţionate. În plus, în oraşele cu consilii se impunea şi obligativitatea unui minim de pregătire şcolară (scris şi citit).

                Alegerile membrilor se făcea pe o durată de 3 ani cu posibiitate de prelungire de până la 6 ani. După trecerea perioadei de 3 ani, reprezentanţii aleşi erau triaţi prin tragere la sorţi, procedeu ce se efectua de către preşedinte cu prilejul adunării generale. Persoanele eliminate mai puteau apoi concura o dată, dar nu peste durata de 6 ani.

                În cazul ruinării sau decesului unui membru ales, acesta putea fi înlocuit imediat cu următorul de pe lista electorală cu numărul cel mai mare de voturi.

               

d) Adunările reprezentanţei comunale

                În mod normal, numărul adunărilor, precum şi perioada întrunirii era stabilită de fiecare comună prin regulamentul său de organizare propriu. Aproape fără excepţie, aceasta se reunea de 2 ori pe an, primăvara, când se evalua activitatea anului precedent, şi toamna, când se stabilea bugetul pe anul viitor. Legea stipula că adunările comunale trebuiau să aibă loc întotdeauna cu cel puţin o lună înaintea întrunirii forului similar municipal de care ţinea. Preşedintele adunării în cazul comunelor mici şi mari era judele, în timp ce la oraşele cu consilii, primarul.

                Se puteau convoca şi adunări extraordinare care necesitau acordul a 1/4 dintre membrii totali ai adunării; în situaţii excepţionale o puteau face şi juzii sau primarii aşezărilor respective. Mobilizarea trebuia făcută cu cel puţin 24 de ore înaintea datei stabilite prin anunţarea subiectului adunării.

                În sesiunile ordinare, faţă de punctele de dezbatere preconizate de preşedinte, exista posibilitatea introducerii şi a unor alte subiecte iniţiate de membrii reprezentanţei comunale ce trebuiau însă depuse deja anterior forului comunal. Ordinea de dezbatere era stabilită apoi printr-o reglementare.

                Drept de vot în adunăile generale aveau numai personalităţile comunei: primar, jude, notar, căpitanul poliţiei, consilierul, jurisconsultul, asesorul sedriei orfanale, casierul, contabilul, tutorul public (közgyám), medicul şi inginerul. Se preciza faptul că cei menţionaţi puteau vota doar dacă nu erau interesaţi direct în chestiunea aflată în dezbatere. În rest, ceilalţi reprezentanţi puteau să-şi exprime punctul de vedere; uneori erau chiar obligaţi să o facă, dacă cei aflaţi la conducerea comunei o solicitau.

                Şedinţă era deschisă şi sistată de către preşedintele adunării care veghea, în acelaşi timp, să fie respectată ordinea de zi. În cazul tulburării adunării de diverse persoane sau a luărilor de cuvânt care nu erau la subiect, îi stătea în posibilitate să evacueze sala sau, în situaţia din urmă, să interzică interlocutorului să continue discursul (doar după o prealabilă avertizare). Tot el supunea problemele la vot, unde majoritatea decidea. În unele chestiuni foarte importante privind impunerea, înstrăinarea averii comunei, afacerile oneroase etc. se solicita şi votul nominal scris al celor prezenţi.

                Dacă unii participanţi atentau la onoarea adunării prin expresii înjurioase şi nu le retractau imediat se prevedeau amenzi de 15 forinţi în comunele mici şi mari şi de 50 de forinţi în oraşele cu consilii. Amenzile urmau a fi achitate la Cassa săracilor. Exista, de asemenea, posibilitatea unor pedepse materiale mai consistente, în situaţia în care ea era solicitată de mai mulţi membri ai reprezentanţei comunale.

 

                e) Antistia

                Hotărârile adunărilor reprezentanţei comunale, precum şi acelea sosite lor din partea municipiului, erau duse la îndeplinire de către antistia aşezării (községi elöljároság). Componenţa acesteia diferea  în funcţie de dimensiunea şi statutul aşezării. Astfel, în aşezările mici ea se compunea din jude şi substitutul acestuia, cel puţin 2 juraţi, notarul cercual. În aşezările mari din: jude, vicejude, 4 consilieri comunali, notari, tutorele public şi medicul circumscripţiei (în comunele în care existau). Mult mai complexă era situaţia în oraşele cu consilii în care antistia era reprezentată de consliieri, precum: primar, căpitanul poliţiei, diverşi consilieri, primnotarul şi ceilalţi notari, primjuristconsultul, asesorii sedriei orfanale, casieri, contabili, revizori, tutorele public, arhivarul, medicul, inginerul, precum şi alţi funcţionari stabiliţi în funcţie de necesităţile oraşului. Atribuţiile lor erau statutate în diverse regulamente de funcţionare, iar în comunele unde aşa ceva nu exista, legea pretindea redactarea unora într-o perioadă extrem de scurtă de timp (2 luni).

Pentru activitatea prestată unii funcţionari primeau o retribuţie din partea comunei. Legea îi nominaliza pe notari şi medici în comunele mici şi mari şi în oraşele cu consilii pe toţi membrii magistratului, precum şi personalul auxiliar. Valoarea bănească trebuia fixată prin regulamente, fiind stabilite şi anumite limite inferioare ale acestor sume (ca în cazul primnotarului, de exemplu).

                Cu excepţia notarului, antistia era aleasă pe durata a 3 ani, în comunele mici şi mari, şi 6 ani în oraşele cu consilii. Îndepărtarea din funcţie se putea face doar dacă se constatau abuzuri sau neglijenţe de serviciu. Atribuţia de jude din comunele mici nu putea fi refuzată sub pedeapsa unei amenzi de 100 de forinţi sau exercitarea funcţiei timp de un an de zile. Dacă se constata impedimente reale, vicecomitele putea aproba destituirea din post.

                În antistie erau cuprinşi cetăţenii majori care îndeplineau condiţiile impuse de lege. Notarii, medicii, juriştii şi inginerii puteau fi aleşi în for, făŕă ca înainte să fi făcut parte din corpul de alegători comunali. Medicul astfel ales, trebuia să aibă o diplomă de studii eliberată de stat şi să aibă cel puţin un an de practică medicală; condiţii similare trebuia să îndeplinească şi inginerul.

                Din antistie nu puteau să facă parte, în afara celor care nu îndeplineau condiţiile prescrise de legile statului, nici preotul, învăţătorul şi unii funcţionari de stat şi comitatenşi.

                Alegerea se făcea în baza numărului de voturi primit, iar la intrarea în funcţie se depunea un jurământ prestabilit.

               

                Reorganizarea teritorial-administrativă a Transilvaniei din anul 1876

 

                Cu scopul uniformizării diverselor forme de municipii, dar şi a diferitelor structuri teritorial-administrative provenite încă din perioada feudală, guvernul central dispune reorganizarea jurisdicţională a Transilvaniei în temeiul legii XXXIII din anul 1876. Potrivit ei, vechile unităţi administrative (scaune, districte) sunt desfiinţate, locul lor fiind luat de comitate (vármegye, megye).

                Conform legii, în perimetrul intracarpatic au fost constituite următoarele comitate:

                1. Comitatul Bistriţa-Năsăud, teritoriu format din:

                                a) întreg districtul Bistriţei, inclusiv oraşul Bistriţa;

                                b) districtul Năsăud, cu excepţia părţii care a fost alipită comitatului Turda;

                                c) părţile comitatului Dăbâca care se află între districtele Bistriţa şi Năsăud, precum şi fâşia care se află aşezată între cele două părţi ale districtului Bistriţa;

                                d) partea din comitatul Solnocului Interior care pătrunde între districtele Bistriţa şi Năsăud.

                * Centrul de reşedinţă: Bistriţa.

               

                2. Comitatul Solnoc-Dăbâca, format din:

                                a) comitatul Solnocul Interior, cu excepţia părţii anexate comitatului Bistriţa-Năsăud;

                                b) comitatul Dăbâca, cu excepţia părţilor anexate comitatelor Bistriţa-Năsăud, Sălaj şi Cluj;

                                c) ţinutul din districtul Chioar, învecinat cu comitatul Solnocul Interior;

                                d) Gherla;

                                e) Sic.

                * Centrul de reşedinţă: Dej.

 

                3. Comitatul Sălaj, format din:

                                a) comitatul Solnocul de Mijloc;

                                b) comitatul Crasna;

                                c) plasa Unguraş din comitatul Dăbâca, învecinată comitatului Sălaj;

                                d) Zalăul;

                * Centrul de reşedinţă: Zalău.

               

                4. Comitatul Cluj, format din:

                                a) comitatul Cluj cu excepţia părţilor anexate comitatului Mureş-Turda şi Turda-Arieş;

                                b) ţinutul ce se întinde de-a lungul comunei Dăbâca, de la Hida la Geaca;

                                c) Cojocna.

                * Centrul de reşedinţă: Cluj.

 

                5. Comitatul Turda-Arieş, format din:

                                a) cercul de jos al comitatului Turda;

                                b) scaunul Arieş;

                                c) Valea Arieşului din comitatul Alba de Jos;

                                d) o serie de localităţi anexate de la comitatul Cluj.

                * Centrul de reşedinţă: Turda.

 

                6. Comitatul Mureş-Turda, format din:

                                a) cercul de sus al comitatului Turda;

                                b) scaunul Mureş;

                                c) comunele anexate de la comitatul Cluj;

                                d) partea din districtul Năsăud situată în cercul de sus al comitatului Turda;

                                e) Reghinul.

                *Centrul de reşedinţă: Târgu Mureş.

 

                7. Comitatul Ciuc, format din:

                                a) scaunul Ciuc

                                b) Miercurea-Ciuc

                * Centrul de reşedinţă: Miercurea-Ciuc.

 

                8. Comitatul Odorhei, format din:

                                a) scaunul Odorhei;

                                b) Odorhei;

                                c) Vlăhiţa;

                                d) acele comune din comitatul Târnava şi Alba de Sus, precum şi scaunele Sighişoara şi Rupea care sunt limitrofe cu comitatul Odorhei

                * Centrul de reşedinţă: Odorhei.

               

                9. Comitatul Târnava Mică, format din:

                                a) comitatul Târnava;

                                b) acele părţi din scaunul Mureş care se situează sau pătrund în teritoriul comitatului Târnava;

                                c) Dumbrăveni

                *Centrul de reşedinţă: Dumbrăveni.

               

                10. Comitatul Alba de Jos, format din:

                                a) comitatul Alba de Jos, cu excepţia: văii Arieşului şi a celor două părţi din Pământul Crăiesc şi a localităţilor Mag şi Săcel;

                                b) Alba-Iulia;

                                c) Abrud;

                                d) Ocna Sibiului.

                * Centrul de reşedinţă: Aiud.

 

                11. Comitatul Hunedoara, format din:

                                a) comitatul Hunedoara;

                                b) scaunul Orăştie împreună cu Orăştia;

                                c) plăşile Baia de Criş şi Brad, precum şi unele părţi din plasa Hălmagiu din comitatul Zarand;

                                d) Hunedoara;

                                e) Haţeg.

                * Centrul de reşedinţă: Deva.

 

                12. Comitatul Târnava Mare, format din:

                                a) scaunul Rupea;

                                b) scaunul Sighişoara, inclusiv Sighişoara;

                                c) scaunul Ciucul Mare;

                                d) scaunul Mediaş, inclusiv Mediaşul, cu excepţia părţilor anexate comitatului Târnava Mică;

                                e) toate acele păŕţi din comitatul Alba de Sus care nu au fost anexate la comitatul Trei Scaune, Făgăraş şi Sibiu;

                                f) partea din scaunul Nocrich, aşezată pe acest teritoriu.

                * Centrul de reşedinţă: Sighişoara.

 

                13. Comitatul Făgăraş, format din:

                                a) districtul Făgăraş;

                                b) aşezările: Gasaţi, Rucăr, Noul Român, Găinari, Feldioara şi Colun din comitatul Alba de Sus;

                                c) Făgăraş

                * Centrul de reşedinţă: Făgăraş.

 

                14. Comitatul Sibiu, format din:

                                a) scaunul Sibiu, inclusiv Sibiul;

                                b) scaunul Sebeş şi oraşul Sebeş;

                                c) scaunul Miercurea;

                                d) scaunul Nocrich, cu excepţia părţii anexate comitatului Târnava Mare;

                                e) cele 2 părţi ale comitatului Alba de Jos care sunt aşezate pe Pământul Crăiesc, precum şi localităţile Mag şi Săcel;

                                f) cele două părţi ale comitatului Alba de Sus aşezate între scaunele Sibiu şi Nocrich.

                *Centrul de reşedinţă: Sibiu.

 

                15. Comitatul Treiscaune, format din:

                                a) Treiscaune;

                                b) acele părţi din comitatul Alba de Sus care sunt aşezate între Treiscaune şi districtul Braşov şi între Treiscaune şi Scaunul Ciuc;

                                c) Sf.Gheorghe, Târgu-Secuiesc şi Breţcu.

                * Centrul de reşedinţă: Sf. Gheorghe.

 

                16. Comitatul Braşov, format din:

                                a) districtul Braşov împreună cu oraşul.

                * Centrul de reşedinţă: Braşov.

 

                Partea din districtul Chioar neinclusă în comitatul Solnoc-Dăbâca a fost anexată la comitatul Satu Mare.

                Din comitatul Zarand, partea neinclusă în comitatul Hunedoara a fost alipită comitatului Arad.

                Unele comune grănicereşti incluse mai înainte în comitatul Caraş cu prilejul reorganizării administrative au fost incluse în comitatul Timiş.

 

                Reglementarea situaţiei scaunelor săseşti şi secuieşti,

                                                                                a Universităţii Săseşti

 

                a) Scaunele secuieşti

                Cu toate că reprezentanţii scaunelor secuieşti au participat la parlamentul din Pesta, ca şi la acţiunile imediat premergătoare constituirii dualismului, semnele unui nou concept de conducere erau evidente. În concepţia noului stat nu îşi mai găseau rostul împărţirea pe naţiuni şi nici principiul depăşit al privilegiilor, ceea ce rezultă şi din litera legii din 1868, care decreta egalitatea politică şi cetăţenească a tuturor membrilor statului. Fiind o perioadă de tranziţie, nu s-a dorit îndepăŕtarea secuilor de la viaţa politică, motiv pentru care, chiar şi în primii ani ai noului regim, scaunele activau pe baza reglementărilor din 1861. Pentru o scurtă perioadă însă. Legea restructurării comitatelor din 1870 şi cea a comunelor (1871) a făcut ca structurile tradiţionale ale scaunelor secuieşti care funcţionau de secole să fie dizolvate în noile forme preconizate de legislaţia ungară; în scurt timp dispar funcţiile de jude regal, juzii scăunali etc., locul lor fiind luat de un aparat birocratic mai modern - art. 88 al legii din 1870, scaunele secuieşti sunt transformate în municipalităţi, judele regal în comite suprem (art. 53), numiţi de rege (art. 52). Funcţionarul de rang cel mai mare devine vicecomitele (art. 58), a cărui responsabilitate şi prestigiu creşte vertiginos. Modificările iniţiate de guvernul central atrag după sine inerent desfiinţarea până în 1872 a structurilor scăunale secuieşti din Transilvania.

 

                b) Scaunele săseşti

                Saşii din Transilvania şi-au apărat cu îndârjire poziţiile privilegiale câştigate de secole, motiv pentru care legile elaborate de statul ungar au fost aplicate selectiv sau chiar neglijate, Întegrarea în noul sistem dualist nu a fost scutită de fricţiuni. În acţiunea lor, guvernul s-a sprijinit pe elementele intelectualităţii reformiste (Jungsachsen), mai receptive factorului novator. La 8 februarie 1867 a fost suspendat din funcţie comitele naţiunii săseşti, Konrad Schmidt, în locul lui fiind numit Moritz Conrad, împiedicându-se, astfel, convocarea unei adunări antiunioniste.

                Legea din 1868 mai întărea vechile forme de autonomie a Universităţii Săseşti, dar punea în vedere o restructurare a ei cât de curând, trecându-se deja chiar la o integrare lentă. În 1869 sate din filialele scăunale Tălmaci şi Sălişte au fost alipite scaunului Sibiu, iar aşezarea Zoltan districtului Braşov, ceea ce ducea la o primă modificare administrativă care atrăgea după sine şi schimbări de funcţionare a teritoriilor afectate.

                La 22 martie 1869, ministrul ungar de interne Wenekheim a emis o dispoziţie – rămasă în vigoare până în 1876 – care afecta alegerea funcţionarilaor scăunali şi a organismelor reprezentative; aceştia erau aleşi nu pe vechiul principiu de până atunci, ci în funcţie de impozitul plătit statului (art. 2-4). Alegătorii puteau fi şi cei aleşi (art. 5).

                În acelaşi an se restructurează şi justiţia de pe Pamântul Crăiesc. Vechile organe judecătoreşti săseşti erau desfiinţate, procesele fiind preluate de Tabla Regală din Târgu Mureş.

                Impactul noii legislaţii în lumea săsească se poate lesne observa şi în componenţa reuniunii Universităţii Săseşti din 1869, în care figurau 4 români, 1 maghiar, 18 saşi reformişti, faţă de 21 de saşi conservatori (Altsachsen). Scopul adunării a fost redactarea unei propuneri privind restructurarea scaunelor săseşti în temeiul legilor în vigoare şi care să se apropie de cerinţele guvernului ungar.

                La 11 martie 1872, cele două curente de opinie care se manifestau în rândul populaţiei săseşti, liberal şi conservator, va găsi un numitor comun, fapt reflectat şi în Programul Naţional Săsesc (Das sächsische Nationalprogramm) care, prin punctele sale, accepta dualismul, structurile statului ungar, exprimându-şi însă rezerve în chestiunea centralizării. Solicitau posibilitatea folosirii limbii germane ca şi până acum şi o atenţie mai mare în sistemul de reprezentare, ca “mulţimea necoaptă“ să nu ajungă într-o pondere covârşitoare în administraţie. Chestiunea principală se axa pe încercarea de a menţine pe mai departe Universitatea Săsească sub forma unei autonomii comitatense, fără o schimbare radicală a raportului de forţe în perimetrul său. Acest punct însă contravenea opticii statului modern promovat de guvernul ungar.

                După desfiinţarea scaunelor secuieşti (1872) a devenit evident că pasul următor va fi reglementarea definitivă a situaţiei scaunelor săseşti. Problema a preocupat şi guvernul ungar, chiar dacă în perioada 18721874 nu s-au propus legi în acest sens. Faptul rezultă şi dintr-o declaraţie din anul 1875 a lui Tisza Kálmán care făcea o trimitere clară la strădania conducerii centrale de a rezolva situaţia din Transilvania, unde, datorită lipsei unei legi clare, continua să persiste o incertitudine vădită. Legea 12 din 1876 a pus capăt unei organizări specifice, care, cu tot protestul manifestat în forurile politice şi culturale de toate nivelele, nu a dus la rezultatul scontat.

 

 


                                                                                Bibliografie         

1.        Balás Gábor, L’administration en Transylvanie entre 1867 et 1918, În: „Werwaltungshistorische Studien“, I, Pécs, 1972, p. 7–32.

2.        Barany George, Ungarns Verwaltung (1848-1918), În: Die Habsburgermonarchie. 1848-1918, II, Wien, 1975, p. 306–468.

3.        Frăţilă, I., Andriţoiu, M., Scaunul săsesc Sebeş, În: „Revista arhivelor”, XII, 1969, nr.1, p.159–166.

4.        Göllner Carl, Entwartungen und Entöuschungen der Siebenbürger Sachsen (1867-1876), În: „Forschungen”, XXX, 1987, nr. 2, p.9–36.

5.        Gruppenautonomie in Siebenbürgen. Köln, Wien, 1990.

6.        Ionaş Vasile, Administraţia românească a comitatului Zarand între anii 1861 şi 1871, În: “Sargetia”, XX, 1986–1987, p. 327–335; XXI–XXIV, 1994, p. 413–436.

7.        Imreh István, A székely kommunitás alkonya, În „Korunk”, IV, 1993, nr. 5, p.95–100.

8.        Îndrumător în Arhivele Statului. Judeţul Cluj, I, Bucureşti, 1979, p. 144–163.

9.        Kessler Wolfgang, Universitas Saxonum, În „Korunk”, II, 1991, nr. 10, p. 1262–1265.

10.     Killyen Francisc, Formarea şi evoluţia comitatului Braşovului, În: „Studii şi articole de istorie”, VII, 1965, p. 7–39.

11.     Kis Andras, Instituţiile capitaliste din Transilvania şi actele create. 1848-1923 (mss. la Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Cluj).

12.     Kovács Iosif, Măsurile oficialităţilor habsburgice de înlocuire a conducerii autonome a satelor din Transilvania (1859-1886), În „Studia Historia”, XXV, 1980, nr. 2, p. 22-27.

13.     Moldovan Andrei, Districtul Chioarului (1566-1876), În „Revista arhivelor”, XIV, 1971, nr. 2, p. 287–299.

14.     Molnár Jenö, Területi-közigazgatási felosztás Erdélyben (1876-1968), În „Korunk”, III, 1992, nr. 9, p. 88–97.

15.     Müller, G.E., Stühle und Distrikte als Unterteilungen der Siebenbürgisch-deutschen nationsuniversität (1141-1876), Köln, Wien, 1985.

16.     Pál Antal Sándor, Scaunul Mureşului între anii 1861-1876, În „Revista arhivelor”, XIV, 1971, nr. 1, p. 27–46.

17.     Rusu Ioan, Înfiinţarea şi organizarea districtului românesc al Năsăudului (1861), În „Revista arhivelor”, XI, 1968, nr. 2, p.79–84.

18.     Someşfălean Livia, Scaunul Arieş (1650-1876), În „Revista arhivelor”, XIX, 1976, nr. 3, p. 287–295.

19.     Tanco Teodor, Organizarea districtului românesc autonom năsăudean (1861-1876), În „Marisia”, XI-XII, 1981–1982, p. 197–211.

20.     Wittstock Oskar, Das Ende des autonomen Sachsenlandes in Siebenbürgen, În „Südostdeutsche Vierteljahresblätter“, XXV, 1976, nr. 2, p. 87–93.

21.     Zsuppán Tibor F., A helyi önkormányzat újjászervezése 1871-1872-ben, În „Századok”, CXIV, 1980, nr. 2, p. 260–280.