Imaginea învăţătorului bănăţean reflectată

în circularele şcolare. Studiu de caz:

protocolul de circulare al satului Moraviţa

(Banat) 1819 – 1859

 

 

DANIELA MÂRZA

Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca

           

Componentă esenţială a vieţii sociale, învăţământul s-a bucurat în istoriografia noastră de interesul constant al cercetătorilor, avându-se în vedere numeroase aspecte precum organizarea, conţinutul acestuia, numărul, frecvenţa şi provenienţa socială a elevilor de-a lungul timpului. Domeniul este departe de a-şi fi epuizat capacitatea de a trezi interesul, variate tipuri de surse rămânând încă neexploatate.

            Un asemenea caz este acela al registrelor conţinând circularele şcolare adresate începând cu primii ani ai secolului al XIX-lea învăţătorilor din Banat de către Deputăţia fondurilor şcolare, organism  creat de Curtea din Viena pentru organizarea şcolilor româneşti şi sârbeşti din Imperiu[1]. Puţine asemenea registre s-au mai păstrat până în zilele noastre, adăpostite în arhivele din Arad şi Timişoara. Un asemenea exemplar, provenind din satul Moraviţa, se află la Biblioteca Centrală Universitară ‘‘Lucian Blaga’’ din Cluj[2].

 Registrul, numărând 228 de pagini, conţine două tipuri de documente: circularele transcrise (87) şi “arătările” (68), dări de seamă semestriale despre frecvenţa elevilor şi despre materiile la care aceştia au fost examinaţi. Registrul este interesant aşadar pentru cunoaşterea atât a problemelor cu care se confrunta învăţământul elementar într-o zonă mai mare din Banat (districtul Caransebeş, din care făcea parte acest sat) cât şi pentru datele privind situaţia şcolară din satul de provenienţă. Dintre numeroasele şi variatele chestiuni reflectate în registru  (finanţarea, manualele şcolare, frecvenţa elevilor etc.), ne vom opri asupra situaţiei învăţătorilor bănăţeni de la mijlocul veacului trecut, aşa cum se configurează în aceste documente şcolare. 

În încercarea de a reconstitui cadrul în care se situează problematica cuprinsă în circulare, este necesar să ne oprim mai întâi atenţia asupra Deputăţiei fondurilor şcolare, instituţia, după cum am spus, care le emitea.

 Apariţia acestui organism se situează în contextul efortului intelectualilor bănăţeni de a revigora învăţământul românesc. Astfel, în 1807 un grup de fruntaşi (Ştefan Atanasievici din Lugoj, Gheorghe Petrovici din Belinţ şi Dimitrie Ţichindeal din Becicherecul Mic) înaintează o petiţie împăratului Francisc I cerând înfiinţarea de noi şcoli şi numirea unei persoane bine pregătite la conducerea învăţământului din Banat[3].

            Pentru organizarea şi îndrumarea şcolilor neunite din Ungaria a fost numit ca inspector Uroš Nestorovici. Realitatea constatată de inspecţiile sale era departe de a fi una mulţumitoare, aşa cum apare în descrierea plastică a lui Dimitrie Ţichindeal: ”Uroš Ştefan Nestorovici […] cu amăruntul cercând, au aflat cum că cea mai mare parte a norodului acestuia în necinste, întru întunerec şi în mare mişelătate zace, mai mult din lipsa educaţiei cei cuviincioase şi bune decât din alte oarecare pricini”[4].

            Noul inspector a elaborat un plan de reorganizare a învăţământului poporal şi de ridicare a calităţii corpului didactic propunând în primul rând, în acest scop, înfiinţarea unei preparandii româneşti. Acest plan, sancţionat prin rezoluţia din 29 august 1812 şi difuzat în 1813 prin intermediul unei circulare, era structurat pe 23 de puncte şi conţinea prevederi referitoare la susţierea materială a şcolilor poporale dintr-un fond şcolar comun şi de către proprietarul local ale cărui drepturi şi obligaţii au sporit.

            Deputaţia fondurilor şcolare, cu sediul la Pesta, a fost înfiinţată tocmai pentru aplicarea prevederilor acestui plan.

Din punct de vedere ideologic, perioada avută în vedere este caracterizată de atenţia vizibilă acordată educaţiei sub toate aspectele sale. Ideea predominantă este aceea a formării unui om care să corespundă cât mai bine cerinţelor societăţii, idee promovată atât de Curtea din Viena cât şi de intelectualii români. Astfel, formarea cetăţeanului luminat, cu un minimum de instrucţie, capabil să facă faţă sarcinilor productive, supus fidel monarhului şi autorităţilor administrative, contribuabil sigur şi permanent, bun militar, constituia raţiunea superioară a întregii opere educative, a propagandei sistematice desfăşurate de Curte pe diferite canale. Dezideratele integrării, centralizării şi conservării unităţii monarhiei se puteau realiza, în concepţia Vienei, numai printr-o operă educativă de mari proporţii, realizate unitar, în primul rând prin intermediul şcolii, al bisericii, al tiparului[5].

 Aceste concepţii se aflau în deplină consonanţă cu cele ale intelectualităţii româneşti, fiind exprimate, însă, mult mai nuanţat. Constantin Diaconovici Loga (profesor la Preparandie timp de zece ani) afirma, de exemplu, că scopul şi folosul educării tineretului era ”să capete înălţatul împărat supuşi credincioşi, patria locuitori buni şi vrednici, beseareca creştini cucernici, iară părinţii fii ascultători: că numai prin unii ca acestia se aduce fericire societăţii omeneşti”[6].

Imaginea de ansamblu este aceea a efortului depus pentru explicarea foloaselor educaţiei, mulţi dintre oamenii de rând fiind neîncrezători faţă de utilitatea reală a şcolarizării. „Telegraful român”, de exemplu, găzduieşte în paginile sale articole conţinând constatări precum: ”Ţeranii noştri din nesocotinţă cam obicinuiesc a zice că pruncii lor nu trebuie să fie nişte învăţaţi mari precum nici ei nu sunt, şi sub pretextul acesta nu-şi dau pruncii lor la şcoală”. Autorul articolului argumentează pe larg împotriva unei asemenea concepţii arătând că au nevoie de învăţătură nu numai persoanele doritoare să devină învăţători, preoţi sau funcţionari ci fiecărui om îi este util să ştie să citească, să scrie şi să socotească, să cunoască bazele învăţăturilor religioase ”fără de care omul abea se poate numi om”[7].

Această situaţie, deplânsă de mulţi intelectuali ai epocii, nu poate fi pusă, aşa cum făceau cei mai mulţi dintre cei care o incriminau, pe seama nepăsării românilor faţă de instruire. Nu trebuie uitat că programul de şcolarizare dirijat de către stat venea în contact cu comunităţi săteşti având instituţiile, legile şi obiceiurile lor străvechi. În cadrul acestor structuri tradiţionale, un loc important îl ocupa pedagogia, formarea noilor generaţii. Învăţăturile se transmiteau cel mai adesea pe cale orală, în cadrul unor întruniri de genul clăcilor şi şezătorilor, obiceiuri vechi cu rosturi şi funcţii educative puternice, cu rol important în evoluţia culturii populare şi a vieţii sociale săteşti. Prin intermediul acestora erau difuzate cântecele, basmele, legendele, snoavele, ghicitorile, jocurile, toate având un rol însemnat în cimentarea sentimentului de apartenenţă la colectivitate, în transmiterea tradiţiei. Pe lângă acestea, tinerii mai erau înzestraţi, în cadrul familiei, cu un bagaj de cunoştinţe practice necesare vieţii adulte, atât băieţii cât şi fetele trebuind să ştie să îndeplinească muncile specifice care aveau să le revină.

Din punct de vedere moral, scopul educaţiei populare nu era înmagazinarea cunoştinţelor ci formarea ”omului de omenie”, această calitate presupunând vrednicie, moralitate, demnitate. Numeroase aforisme culese din lumea satului bănăţean stau mărturie pentru preţuirea pe care oamenii simpli o acordau învăţăturii: ”Un om învăţat preţuieşte cât un sat”, ”Cine nu învaţă la tinereţe va plânge la bătrâneţe”,”Omul fără omenie e ca o casă pustie”, ”Copilul de mic se-nvaţă ce-i aceea viaţă”. Având o origine pierdută în timpurile cele mai vechi, aceste aforisme sunt formulări orale ale regulilor de conduită socială, sunt veritabile încercări de legislaţie, o modalitate de transmitere orală a experienţelor şi cunoştinţelor acumulate[8]. 

Deşi lumea satului nu era, aşadar, deloc dezinteresată de educaţie, situaţia şcolilor continua, în timpul întregii perioade avute în vedere, să se afle într-o stare proastă, fapt semnalat atât de scrierile pedagogice ale vremii cât şi de presă. La 1813, astfel, Dimitrie Ţichindeal înfăţişa, plin de amărăciune, situaţia şcolilor săteşti: ”De voieşti să ştii în sat unde e shoala ? nu întreba pre nime, ci du-te, apoi vei afla o casă nu departe de biserică, desgrădită, descoperită,  cu ferestile sparte, şi cu hârtie lipite, să ştii că aceia e shoala !”[9]. Treizeci de ani mai târziu situaţia rămânea neschimbată: ”Pănă astăzi nici de la o parte nici de la alta românul nostru, carele ş-au încredinţat soartea în mâinile noastre [ale învăţătorilor – n.n.], nu s-au folosit nici cu cea mai nimică picătură, batăr din urma culturii”. Enumerate, motivele acestei triste stări erau: ”Şcoala e cea mai slabă dintre casele din sat, deslipită, descoperită, nu are grajd, nici cămară sau podrum; în tot locul şcoala e mai mică de câţi copii sunt harnici a o cerceta; în tot locul o parte umblă şi două părţi zădărnicesc numai din pricina sau că şcoala e mică sau că un învăţetoriu nu poate fi pentru toţi; câţi şcolari, atâtea şi clase, fiecare cu lecţia lui, că doi cu doi nu se ţin în toate zilele de şcoală; în tot cursul şcolesc nu învaţă nimică, că nu caută folosul, ci caută să-şi facă numai datoria îmblării, privind tot la vârsta anilor când să scape de la şcoală”[10]. Deşi asemenea mărturii apar destul de frecvent în presa vremii, realitatea pe care o zugrăvesc trebuie, credem noi, privită cu o anume rezervă: nu este exclusă posibilitatea ca anumite trăsături negative să fi fost intenţionat îngroşate şi exagerate, tocmai pentru a stimula poporul să depună o şi mai mare străduinţă în îndreptarea greşelilor. La această presupunere ne îndreptăţeşte prezenţa, în presă, a numeroase accente care trădează mândria românilor bănăţeni pentru progresul obţinut de şcoala lor în ciuda deficienţelor care rămân încă de remediat[11].    

Acesta este contextul în care vom încerca să surprindem mai îndeaproape un aspect al învăţământului elementar românesc din Banat aşa cum apare reflectat în registrul de circulare, şi anume situaţia învăţătorului în raport atât cu comunitatea locală, cât şi cu ansamblul societăţii.

Pentru perioada la care ne referim, statutul social al învăţătorului era reglementat de Regulamentul şcolar din 1806, reeditat în 1816, cu instrucţiuni speciale ale directorului Grigore Obradovici pentru Banat (publicate în 1809, reeditate în 1815), fiind consacrate capitole speciale îndatoririlor învăţătorilor, cateheţilor, directorilor din administraţia şcolară şi raporturilor acestora cu comunităţile şi forurile de orice natură[12].

            Dreptul de angajare a învăţătorilor revenea comunităţilor, cu acordul directorilor şcolari şi a proprietarilor de pământ[13].

 Importanţa rolului şi a sarcinii învăţătorilor în societate era pe deplin conştientizată, cel puţin la nivelul ierarhiei superioare în viziunea cărora aceştia trebuiau să fie veritabile modele de conduită pentru comunităţile în care trăiau: ”Starea învăţătorilor preste tot se socoteşte întră acele stări, de la care publicum mult şi aspru cere […]. Preţuirea a însuşi stării acestia, osebite însuşiri a multor mădulări din starea aceasta şi înrădăcinatele prejudecări a norodului sunt pricinile cele de chepetenie a acestei luări de samă. Ce altor o mie de oameni se iartă, sau ce nici întru rău nu li se socoteşte, sau ce cu totul li se trece cu vederea, aceia cu adevărat în învăţători se vede”[14]. Sarcina învăţătorului nu se limita, aşadar, la instruirea copiilor, el era învestit, s-ar putea spune, cu misiunea de stâlp moral al comunităţii în care trăia.

Datoriile sale erau meticulos precizate în lucrări de dimensiunile unei broşuri, lucrări ce au cunoscut o largă difuzare. Astfel, învăţătorul trebuia să-şi petreacă şase ore zilnic (excepţie făcea ziua de joi a cărei după amiază era liberă) predând elevilor (”Vremea şcoalei cea de preste zi sfânt şi nevătămat să o păzească, nice să îndrăznească sub grea pedeapsă a lipsi de la şcoală”); sâmbăta, duminica şi în zilele de sărbătoare era dator să-i înveţe pe copii cântările bisericeşti şi să-i însoţească la slujbe unde aceştia trebuiau să dea ajutor preotului. Învăţătorul mai era îndatorat să ţină zilnic evidenţa copiilor care frecventau şcoala şi să trimită semestrial superiorilor o dare de seamă despre starea şcolii şi a elevilor. Îi era de asemenea cu desăvârşire interzis să se amestece în pricinile comunităţii, el trebuind doar ”se poarte grije de diregătoria sa”[15].

Presa, la rândul ei, se străduia să promoveze o imagine ideală a învăţătorului, acesta trebuind să se arate iubitor faţă de elevi, senin, drept, înzestrat cu alese trăsături morale. Neglijenţa faţă de copiii încredinţaţi lui era privită drept un păcat împotriva viitorului. Eforturile de lămurire a poporului despre importanţa învăţătorilor erau dublate de încercări de definire terminologică, vizată fiind precizarea sensurilor cuvintelor: ”dascăl”, ”învăţător”, ”profesor”. Astfel, denumirea de ”dascăl” (”sub care bătrânii noştri înţeleg – explică autorul – un om ce ştie orânduiala bisericii şi învaţă şi pe tinerime ceva din ştiinţele elementare”) ar fi fost înlocuită ”mai întâi în Banat” cu ”titula de învăţătoriu în o sferă mai lăţită şi mai mult respectată”. Profesorii erau, în viziunea oamenilor epocii, ”cei care dau instituţie în ştiinţa de gramatică, şi de la aceasta în sus toate ştiinţele prescrise pentru ghimnaziuri, colegiuri, academii, universităţi”[16].

Registrul ilustrează fidel aceste eforturi de promovare a unei imagini ideale a învăţătorilor, aşa cum reiese din circulara trimisă de Uroş Volici cu ocazia numirii sale ca director districtual după moartea lui Ioan Mihuţ (care ocupase această funcţie din 1816 până în 1835). Acesta amintea dascălilor că ”din învăţarea tinerimei în ştiinţe şi moralitate cea mai mare folosinţă a bunului de obşte purcede; deci tot învăţătorul neluând în socotinţă plata sa cea vremelnică, […] cu toate puterile şi cu curată cugetare să să sârguiască datorinţei sale dindestul a face, căutând adevărata răsplătire a ostănelelor sale întru mângâierea cugetului său, căci cătră înaintarea norocirei a neamului omenesc cât au putut au ajutorat”[17].

Aşa cum se poate însă bănui, realitatea era de multe ori departe de modelul impus de la nivelul forurilor superioare. Numeroase circulare conţin referiri la indisciplina învăţătorilor, la slaba lor pregătire[18]. Ce li se imputa, astfel, învăţătorilor? Un reproş frecvent adresat învăţătorilor se referea la progresul insuficient al elevilor. La 1820, astfel, directorul districtual Ioan Mihuţ făcea cunoscută o dispoziţie a inspectorului Uroš Nestorovici care prevedea ca “toţi acei învăţători carii adesă numai de mijloc sau nici un spori n-au făcut cu tinerimea, aspru să să dojănească ca slujbei sale în tot modu şi bărbăteşte să să facă din destul, iară nefăcînd dojana aceasta nici un rod întrânşii, atunci după înalta Despoziţie din 19-lea Dekemvrie 1819 numaidecît să să lipsască din slujba învăţătorească”[19]. Aceste mustrări severe par să nu-i impresioneze pe unii învăţători, din moment ce câţiva ani mai târziu Nicolae Temesvary, succesorul lui Nestorovici, constată trândăvia unora, dezinteresul lor faţă de şcoală de la care absentează nejustificat, necolaborarea cu autorităţile din sat la rezolvarea problemelor şcolii. Aceste manifestări sunt, totuşi, prezentate cu caracter de excepţie, menţionându-se că ”partea cea mai mare a învăţătorilor spre îndestularea şi mângâierea stăpânirilor, pecum în socotinţa învăţării încredinţatei mie tinerimei, aşa privinţa purtărei sale, datorinţele sale din destul a face ziua şi noaptea se sârguiesc”[20]. În acele cazuri în care învăţătorii se distingeau prin merite deosebite, numele lor erau făcute publice spre a servi de exemplu. În ciuda acestei prezentări optimiste, întreaga perioada avută în vedere este, totuşi, caracterizată de referiri la diferite abateri ale învăţătorilor.

Una dintre cele mai importante sarcini “de serviciu” a învăţătorilor era susţinerea pe care trebuiau să o acorde autorităţilor la mai buna cunoaştere a realităţilor demografice din zonele în care aceştia îşi desfăşurau activitatea. Învăţătorilor li se cereau astfel, periodic, statistici privind numărul de oameni ştiutori de carte din sat împreună cu vârsta şi ocupaţia acestora, opţiunile elevilor după terminarea şcolii (”spre ce mod a vieţii s-au dat”: ”rămas-or la lucrarea pământului, dusus-or la meşteşug, sau mai departe la şcoli”)[21]. Ei trebuiau, de asemenea, să întocmească şi să trimită la timp dări de seamă semestriale referitoare la rezultatele elevilor la examene, la starea şi la necesităţile şcolilor. Pentru aceste “relaţii semestralnice” era tipărit un formular cu numeroase rubrici ce solicitau informaţii cuprinzătoare. Erau cerute date privind situarea şcolii (comitatul şi dieceza din care făcea parte, numărul parohiilor şi a preoţilor din localitatea respectivă), numele directorului local, al catehetului şi al învăţătorului, informaţii despre învăţător (”modul învăţăturii”, limbile ştiute, vechimea), numărul copiilor şcolarizabili, numărul celor care frecventează şcoala, numărul elevilor din fiecare clasă, condiţia acestora, numărul  celor care au abandonat şcoala şi ocupaţia lor, materiile predate şi timpul alocat lor, progresele obţinute, starea şcolii[22]. Completarea şi expedierea sistematică a acestor rapoarte în miniatură putea fi de mare folos autorităţilor care, cunoscând mai bine realităţile de la faţa locului, le-ar fi putut mult mai bine controla. 

 În numeroase circulare apar însă apeluri la îndeplinirea acestor obligaţii, semn că dispoziţiile oficiale erau de multe ori ignorate, semnificativ în acest sens fiind un pasaj  din circulara din 4 februarie 1834: ”pre acei învăţători care şi de aici înainte vor mai îndrăzni a mai întârzia cu trimiterea semestralnicilor relaţii peste hotărâtul timp, cu pedeapsa opririi de plată sau alta mai mare voi fi silit a-i pedepsi, căci prin întârziere aşa unuia sau altuia învăţători, mare să face împedecare şi zăticnire”.

Un aspect interesant şi sugestiv al poziţiei învăţătorilor îl reprezintă preocuparea pe care o arată directorul districtual în câteva circulare faţă de ţinuta vestimentară a acestora. Nicolae Temesvary consideră că este cazul să dea, astfel, dispoziţii ca ”tot învăţătoriul baremi o păreche de veşminte cuviincioasă şi caracterului său amăsurate să-şi câştige, şi acestea pentru de a să potea în locurile cele mai alesă şi înaintea persoanelor celor mai mari arăta, curat să le ţină şi păstreze şi niciodată zdrenţos, nespălat, nepeptenat să nu îndrăznească nicăiri a să arăta, altmintrelea aceia pedeapsă vor căpăta, care slugăreşte acela cine slujba şi caracterul său îl batjocoreşte; veşmintele sale cele de toate zilele deaca sunt stricate, mai nainte să le cârpească şi cureţe, apoi atunea să între în scoală înaintea pruncilor, şi nicidecum să nu sufere ca scolarii zdrenţoşi, necuraţi, nepeptenaţi să vină la scoală; deacă careva din învăţători ar îndrăzni a întârzia cu câştigarea aşa feli de veşminte după ce prin Diştrictualnicul Director despre aceasta de doao ori s-au admonestat, unuia ca aceluia a şasea parte din plata sa va opri, şi spre câştigarea trăbuincioasălor veşminte întrăbuinţa; cu ocazia vizitaţiei scoalelor, aceia învăţători carii să vor afla că sunt trândavi, că poartă părul şi veşmintele ca cei proşti şi necurat, aspru să vor dojăni şi pre calea cuviinţei să vor reduce”[23].

            Însăşi nevoia publicării repetate a unor asemenea dispoziţii ne face să bănuim că ţinuta multor învăţători nu corespundea statutului lor social, nu din pricina ”îndrăznelii” ci din cauza nivelului lor de viaţă scăzut. Reţinem, din aceste dispoziţii, încercarea de a-i face conştienţi pe învăţători de poziţia lor socială aparte, de apartenenţa la o elită, apartenenţă pe care erau datori să o marcheze şi vestimentar, distingându-se, astfel, de oamenii de rând.

            Plata învăţătorilor era asigurată, printr-un contract, de către comunitate şi consta într-o sumă de bani şi în anumite produse (grâu, porumb, lemne de foc, în unele cazuri şi slănină, sare sau lumânări)[24]. Aceste venituri variau foarte mult de la o comunitate la alta în funcţie de prosperitatea acesteia, dar în cele mai multe cazuri se dovedeau insuficiente, în plus fiind plătite adeseori cu întârziere. Această situaţie era de multe ori prilej de conflicte şi disensiuni între învăţători şi autorităţile locale[25]. De multe ori, pentru a-şi putea întreţine familia, învăţătorii erau siliţi să muncească suplimentar, fapt care afecta inevitabil procesul educativ[26]. ”Sărăcia l-a cuprins din toate părţile – apare scris într-un articol nesemnat din Gazeta de Transilvania – dintre toţi lăcuitorii el este cel mai de pre urmă, că niciodată nu are toate cele de lipsă pentru viaţă, neavând, din această pricină, nici vază sau cinste la lume”[27].

            Această situaţie se reflecta inevitabil şi în relaţiile învăţătorilor cu locuitorii satelor în care profesau. Angajaţi şi plătiţi de către comunitate, învăţătorii aveau nevoie, pentru a trăi liniştiţi şi a-şi desfăşura nestingheriţi activitatea, să se afle în relaţii bune atât cu oamenii cât şi cu notabilii locului, în special cu preotul şi cu primarul (”chinezul”). Acest lucru nu era întotdeauna uşor, învăţătorul putând ajunge în conflict cu comunitatea prin chiar îndeplinirea îndatoririlor sale. Astfel, învăţătorul era dator să vegheze ca părinţii să-şi dea copii la şcoală, fapt care putea trezi iritarea unor localnici. Asemenea situaţii apar uneori reflectate şi în presă: ”Până tace el, şi oamenii tac. Iară când cere el copiii la şcoală şi leafa la vreme, atunci vine în pericul cu comunitatea. […] De la el se cere să arăte de faţă pre cel ce nu dă copilul la şcoală, pentru care apoi i se răsplăteşte întru ascuns, sau cu furătură sau prin aprindere”[28]. Astfel de atitudini extreme nu constituie, desigur, un fenomen de masă. Ele sunt sugestive, însă, pentru dificultăţile de tot felul pe care le avea de înfruntat un învăţător care dorea să-şi facă datoria.

                În asemenea situaţii conflictuale, comunitatea era aceea care-şi încălca îndatoririle faţă de şcoală. Aceste datorii, atent precizate în Inştrucţie pentru şcoalele româneşti din Bănat, erau: trimiterea la şcoală a copiilor între 6 şi 12 ani, menţinerea şcolii în stare funcţională, procurarea cărţilor şi rechizitelor pentru elevi, asigurarea salariului învăţătorului. În fine, obştea era datoare ca ”pre învăţătoriul cel străduitoriu pentru ostenealele ce are cu pruncii lor, a-l omeni, a-l cinsti, şi despre îndestularea vieţii lui bună grije a purta”[29].

                Confruntaţi cu asemenea probleme, învăţătorii erau îndemnaţi, prin circulare, să se străduiască să trăiască ”în bună înţelegere şi harmonie” cu oamenii şi cu mai marii locului[30]. În acelaşi timp, aceştia aveau dispoziţii să îndemne autorităţile săteşti, acolo unde era cazul, să se îngrijească mai bine de nevoile şcolii şi să vegheze mai strict la trimiterea copiilor la şcoală, putând apela la superiorii acestora atunci când demersurile lor se loveau de un refuz[31].

                O problemă aparte o constituie relaţiile dintre învăţător şi preot. Prezenţa în circulare a unor apeluri precum: ”Tot învăţătoriul e datoriu cinstitei preoţimi cuviincioasă aplecăciune a da şi cu dânsa în dragoste a trăi, ferindu-să de toată ocazia ce le-ar da povaţă cătră jalbă sau pâră” sugerează că asemenea relaţii erau de multe ori încordate[32].

                Ca slujitor al bisericii, preotul avea o poziţie foarte importantă în sat, condiţia sa liberă şi situaţia materială foarte bună asigurându-i un loc distinct în societatea comunitară bănăţeană[33]. Preotul avea un rol însemnat şi în şcoală, el fiind însărcinat cu catehizarea tinerimii într-o epocă în care materiile cu caracter religios deţineau ponderea cea mai mare în cadrul programei şcolare. El era, de asemenea, îndreptăţit să primească de la învăţător tot ajutorul trebuincios la slujbele de duminică şi din zilele de sărbătoare precum şi în alte ocazii (înmormântările, de exemplu). Această repartiţie a rolurilor îl plasează pe învăţător într-o poziţie inferioară preotului, fapt generator de animozităţi. Ecouri ale acestei stări de fapt apar de multe ori în presa vremii, unde găsim mărturii de genul: ”Mai în tot locul preotul cu învăţătoriul trebuie să trăiască în ură, că învăţătoriul e cantor şi preotul ţine de cantor pre sluga lui”, situaţie care dădea de multe ori prilej de abuzuri[34]. Impresia de superioritate a preotului faţă de învăţător are printre cauze şi funcţia de director local al şcolii pe care primul o exercita adeseori[35].

            Învăţătorul satului bănăţean se confrunta adesea, astfel, cu probleme care făceau ca vina pentru deficienţele ce adesea îi erau reproşate să nu îi aparţină în întregime. Realitatea din comunităţile în care activa venea, poate, de multe ori în conflict cu bunele sale intenţii cu care plecase din şcoala preparandală. Menţionarea tuturor acestor greutăţi evidenţiază o dată în plus dificultăţile care au stat în calea progresului învăţământului românesc.