GÂNDIREA POLITICĂ A LUI EMINESCU

 

CAMIL MUREŞANU

Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca

 

 

            Sunt cunoscute şi numeroase cazurile creaţiilor culturale neînţelese de contemporanii lor, întrucât ele depăşeau nivelul şi orizontul acestora. Rămânea astfel ca posteritatea să le descopere, pentru a le învesti cu reala lor valoare.

            Gândirea politică a lui Eminescu are o soartă opusă. Ea a fost gravată în matricea ideilor social-politice proprii vremii sale. Or, acestea sunt supuse schimbărilor obiective de pe scena istoriei şi cele mai multe îşi pierd pe rând actualitatea. Sunt înlocuite cu noi concepţii, de care oamenii se lasă conduşi prin labirintul existenţei lor colective.

            Una din modalităţile ce se oferă emitentului de judecăţi de valoare este de a încerca să pătrundă în mediul, în intimitatea faptelor asupra cărora are să se pronunţe, să identifice diferenţele de convingeri şi de trăiri între trecut şi prezent, acceptându-le ca pe o realitate incontestabilă. Este perspectiva istoristă, a explicării trecutului prin înţelegerea sa, adică prin înţelegerea raţiunilor specifice care i-au condus pe oamenii unor altor epoci decât a noastră. În această ipostază, judecăţile de valoare îşi interzic să măsoare cu unităţi de măsură inexistente în epoca luată sub lupă.

            Pe asemenea coordonate e necesar a se înscrie analiza nuanţată a gândirii politice eminesciene, spre a nu o lăsa să apară contrariantă unora din contemporanii noştri.

            Contrariantă poate să apară şi numai pentru faptul că poetul, preocupat de marile probleme ale existenţei, de sensul vieţii şi al morţii, sau vibrând de sentimentul iubirii, vădeşte şi o viguroasă fibră de filosof realist, capabil să dezbată, cu o bogăţie de informaţie şi cu o competenţă situate deasupra nivelului comun, problemele practice pe care epoca sa le ridica, începând de la planul economic până la cel moral. Având ca tărâm predilect cugetarea filosofică la un nivel cuprinzător şi elevat, sau lumea sentimentelor ideale. Eminescu n-a fost însă un visător rupt de realitate. Pesimismul său nu-i diminua dragostea de oameni şi nu-i dezarma convingerea în posibilitatea şi în datoria de a le propune cărări ducătoare spre ameliorarea condiţiei lor.

            A fost aceasta, desigur, o expresie spontană a spiritului său complex, cu disponibilităţi multiple, peste care s-a grefat o atitudine de viaţă descinsă şi de pe o filieră intelectuală, poate de pe a filosofiei lui Eduard von Hartmann, recentă şi apreciată în anii studiilor lui Eminescu la Berlin[1].

            Contrariant poate apărea şi faptul că acest creator de o neegalată limbă poetică şi muzică a cuvintelor, se vădeşte în acelaşi timp un virtuoz al asprei proze politice, al polemicii clar şi logic articulate, incisive, nu rareori pătimaşe, deşi păstrându-se aproape totdeauna între limitele decenţei expresiei – marcă a culturii sale superioare.

            S-a observat, cu reţinută surpriză, că Eminescu a pus în relief conceptele de societate, stat, naţiune, în sensul de a le considera prioritare faţă de indivizi, de cetăţeni, cărora ele le-ar constitui singurul cadru posibil, chiar necesar, de manifestare. S-a putut astfel vorbi, e drept că oarecum dubitativ, de un determinism sociologic ce ar fi fost împărtăşit de Eminescu. Or, în fapt, primatul cadrului social-politic instituţionalizat asupra individului-cetăţean e o componentă a doctrinei conservatoare, a cărei asociere cu gândirea lui Eminescu nu e o noutate pentru nimeni. Ea nu conferă relaţiei respective o rigoare deterministă.

            Eminescu a putut fi influenţat, în aceeaşi direcţie, de şcoala istorică a dreptului şi de şcoala istorică zisă “naţional-liberală” germană. În pofida titulaturii, aceasta din urmă s-a deosebit de liberalismul clasic fiind, în fond, mai apropiată de spiritul conservator. Ea a dezvoltat, cu certe implicaţii politice, contextuale procesului unificării Germaniei, acea idee hegeliană care, fără a institui la rându-i un determinism propriu-zis, definea statul drept împlinire finală a evoluţiei dialectice a spiritului universal, cadru unic al posibilităţii realizării progresului, al libertăţii, al desăvârşirii individului-cetăţean. La Berlin, Eminescu ar fi avut ocazia de a audia pe Heinrich von Treitschke, un reprezentant de seamă al acestei şcoli istorice, chemat în 1873 la catedra ce fusese ilustrată timp de decenii de Leopold von Ranke.

            Gândirea politică  a lui Eminescu e exprimată cel mai deplin prin sintagma autohtonism românesc.

            La fel ca şi conceptele care-i constituie articulaţiile, autohtonismul e una din viziunile romantice, derivate din ideile lui Herder privitoare la sediul şi la specificul spiritului creator şi al etosului colectiv.

            Ideile principale prin care Eminescu a detaliat concepţia sa autohtonistă au fost: tradiţionalismul, naţionalismul, locul şi rolul fundamental al ţărănimii şi credinţa în dezvoltarea forţelor proprii ale poporului său.

            Unii le califică astăzi desuete şi se nevoiesc a le persifla şi pune la index. Eminescu a crezut însă în ele, laolaltă cu o mare parte a spiritualităţii europene şi româneşti a vremii. Au fost idei curente în epocă.

            Numai sub puţine aspecte Eminescu a fost un antemergător, şi atunci nu la mare distanţă, pe calea spre viitorul epocii sale.

            Dar valoarea unei concepţii nu e dată numai de elementele anticipative pe care le conţine, ci şi de forţa ei în a exprima realităţile şi imperativele epocii peste care se suprapune. “Cel ce şi-a trăit din plin timpul său – a spus un alt mare poet – acela a trăit pentru toate timpurile”.

            Tradiţionalismul eminescian n-a fost paseismul unui solitar. Descindea din acelaşi romantism – stare de spirit comună sensibilităţii europene, cel puţin o jumătate de secol. Încă şi mai direct din corolarul romantismului – istorismul, concepţia după care omul nu poate fi înţeles şi explicat decât în şi prin istorie. Trecutul istoric însemnase pentru romanitate fundamentul deşteptării naţionale, cheia deschiderii unei epoci noi, trăite conştient, intens, în primul rând la nivelul intelectualităţii. Eminescu a admirat trecutul naţional dintr-o aderenţă sufletească la momentele şi la valorile acestuia, susţinută însă şi de o pregătire istorică excepţională. Pe aceşti factori, comuni de altfel doctrinei conservatoare din secolul al XIX-lea, şi-a sprijinit opinia că societatea se dezvoltă organic şi că orice pas nou în înaintarea ei trebuie săvârşit în acord cu cei de pe treptele anterioare.

            Anglia, cu soliditatea instituţiilor sale vechi de sute de ani, aflată, cu ele împreună, în fruntea ţărilor înaintate, era un argument frecvent invocat în favoarea modelului organicist al dezvoltării istorice. Doctrina conservatoare britanică nu era, în fapt, reacţionară, ci doar un alt model, cu ritmuri mai lente, de concepere şi aplicare în practică a ideii de progres.

            Că aşa a văzut Eminescu lucrurile, rezultă din cele scrise de el însuşi, dovedind o profundă intuiţie a dialecticii evoluţiei sociale: “Nu este” în lumea asta nici o stare de lucruri şi nici un adevăr social veşnic. Precum viaţa consistă din mişcare, aşa şi adevărul social, oglinda realităţii, este de-a pururea în mişcare. Ceea ce azi e adevărat, mâine e îndoielnic şi pe roate acestei lumi se coboară nu numai sorţile omeneşti, ci şi ideile”[2].

            Tradiţionalismul eminescian nu a fost, prin urmare, o anchilozare în trecut, ci o modalitate de integrare a acestuia în prezent.

            Eminescu le apare unora demodat pentru că a idealizat figura şi rolul ţăranului. Se omite că pe vremea lui ţărănimea era, la noi, clasa socială cea mai numeroasă, furnizând cel mai larg suport economic societăţii şi statului.

            Parţial idealizată, era întâlnită în istorie în toate ipostazele: de luptă, de revoltă, de suferinţă, de păstrătoare a limbii, credinţei şi obiceiurilor, într-un cuvânt a fiinţei neamului. În întreg perimetrul geopolitic est şi sud-est european era percepută în aceleaşi culori, şi-i erau cinstite virtuţi ancestrale. În chiar anii activităţii jurnalistice a lui Eminescu, un curent cu adânci ecouri în filosofia şi în literatura rusă spera în transformarea societăţii ruseşti pe temelia ţărănimii şi a unor instituţii tradiţionale ale acesteia.

            Prin majoritatea constituită de ea, ţărănimea era identificabilă cu întregul popor român. Iar în popor – o afirmaseră Herder şi romanticii – se afla sursa geniului creator, specific fiecărui neam.

            Din nou, în ataşamentul său pentru ţăran, Eminescu nu apare nici ca un izolat, nici ca un retardat politic. El a împărtăşit o concepţie emergentă din realitatea socială a vremii, o concepţie generoasă cu un netăgăduit substrat democratic.

            “Horribile dictu” – Eminescu a fost naţionalist. A fost naţionalist în veacul deşteptării naţionalităţilor, în care se auzeau la tot pasul cuvintele “patrie” şi “naţiune”, clamate de revoluţia franceză. A fost naţionalist în veacul luptelor pentru formarea statului naţional, a acestui tip de structură politico-socială care, oricât începe a fi contestat în prezent, pe fondul unor condiţii istorice mult schimbate, a constituit vreme de peste un secol un model viabil, convingător şi chiar entuziasmant, iar nu o utopie sau o aberaţie.

            Eminescu, atât de ataşat ideii naţionale, e capabil a o privi cu detaşare, înţelegându-i relativitatea imanentă: “Naţionalitatea – scria el – este doar un moment în viaţa şi evoluţia omenirii, însă unul peste care nu se poate trece, căci ar însemna să se treacă peste actuala vârstă a omenirii. Dar, aşa cum individul nu poate sări peste a sa proprie, încă mai puţin se poate sări peste a unei întregi epoci…”[3]

            În naţionalismul lui Eminescu apar, ca puncte discutabile, xenofobia şi antisemitismul. Aceste două atitudini, apropiate între ele, nu aparţin obligatoriu naţionalismului în genere, ca doctrină. În acest segment al opiniilor sale, Eminescu a fost marcat de prejudecăţi. Indiferent cum se numeşte, şi cât de mult se apropie de cota genialităţii, orice om poate greşi, fără ca prin aceasta ansamblul operei sale să fie infirmat.

            Nu voim să cădem în monotonia unui gen de argumentare care să poată fi acuzat că este o necontenită şi necondiţionată pledoarie pentru un Eminescu mai presus de orice scădere omenească. Înţelegând însă că nimeni nu se poate sustrage deplin impactului condiţiilor vremii sale, criticul obiectiv nu se va putea împiedica de a nota faptul că poporul român se afla pe la 1870–1880 la capătul a secole de dominaţie politică străină. Şi că în acest interval îndelungat în pătura lui suprapusă se infiltraseră elemente alogene numeroase, care, împărţind fără îndoială asemenea păcate cu autohtonii, se manifestau arogant faţă de restul societăţii, şocau prin bogăţie, parvenitism, corupţie, prin ostentaţia pseudoculturii.

            De altminteri, în anii în care Eminescu începea activitatea jurnalistică la “Timpul”, se declanşase în sfera vieţii politice şi constituţionale o aprinsă polemică, tangentă la problemele străinilor, afectând până şi relaţiile ţării cu alte state.

            Combătând ca pe un fenomen social, condiţionat istoric, această cucerire din afară “prin furişare” – cum îi spune într-un loc – atitudinea lui Eminescu s-a situat pe o poziţie predominant generală, nu cu adresă individuală şi nici cu apel la violenţă. El a completat-o prin ceea ce ar putea fi numit un naţionalism constructiv: n-a obosit în a preconiza ridicarea materială şi spirituală a poporului, ca remediu final pentru situaţiile ce stârneau, în primă instanţă, acele reacţii xenofobe, din partea lui şi a multor altora.

            Eminescu a spus însă şi lucruri pe care criticii săi, parcă oarecum derutaţi, nu le scot în evidenţă aşa de bucuros ca pe altele. A susţinut că substanţa vieţii de stat este munca, iar scopul ei este asigurarea bunului trai, prin muncă. A condamnat cu vehemenţă corupţia şi parazitismul social-politic şi cultural. A afirmat că răul cel mai mare în societate e sărăcia, “izvorul aproape al tuturor relelor din lume”… “Omul are atâta libertate şi egalitate, pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdeauna un sclav şi totdeauna neegal cu cel ce stă deasupra lui … Deci – conchidea el – condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia <<economică>>[4]. Întrebat mai îndeaproape, Eminescu n-ar fi ezitat să ataşeze acestui ultim termen şi dimensiunea sa etică.

            Explicabilă prin condiţiile timpului în care a fost creată, gândirea politică a lui Eminescu e supusă exigenţelor schimbătoare ale înaintării istoriei.

            Nu poate aspira la o perenitate egală cu a creaţiei sale poetice. Nu mai puţin însă, poartă şi ea o anume marcă a geniului, în febrila vrere şi capacitate de a cuprinde şi pricepe cât mai multe din semnele acestei lumi.

            A trăit, cu dureroasă sinceritate, credinţa în creşterea puterilor proprii ale naţiei, în împlinirea sa într-un mare destin. Mesajul ei, tot mai neînţeles de sceptici epigoni, s-ar putea traduce în stihurile unui alt poet: “O ţară, s-o zidim prin veac, îndrăzneţi// Ca pentru mii şi mii de vieţi” (Aron Cotruş).

            Staturii lui solitare, dominatoare, i-am închina cuvintele rostite de Grillparzer, la veghea de pe urmă a titanului de la Bonn:

            “A simţit totul, până la înfricoşata margine unde cultura se pierde în haosul tumultuos al puterilor Firii. Cel ce va veni după el, nu-l va continua: va trebui să înceapă, căci acest precursor a încheiat acolo unde se opresc hotarele artei. S-a retras dintre oameni, după ce le-a dat totul. A rămas singur, fiindcă nu şi-a găsit egalul”.