ÎNCEPUTUL ACTIVITĂŢII POLITICE

A LUI VASILE LUCACIU

 

 

LIVIU BOTEZAN

Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca

 

            Vasile Lucaciu s-a născut la 21 ianuarie 1852 în comuna Apa din actualul judeţ Satu Mare, unde tatăl său, Mihail, era învăţător[1]. Din 1858 Mihail s-a mutat cu familia sa la Baia Mare, tot ca învăţător la şcoala confesională greco-catolică de aici. La această şcoală a urmat Vasile Lucaciu clasele primare între 1858–1862, avându-l ca dascăl pe tatăl său. La Baia Mare a frecventat şi ciclul gimnazial romano-catolic între 1862–1866, deci în anii regimului liberal-constituţional, când printre disciplinele de învăţământ s-au predat şi limba şi literatura română, precum şi “prelegeri de istorie a poporului român”, datorate profesorului Ştefan Bilţiu. Desigur, în gimnaziu a primit şi cele dintâi cunoştinţe de maghiară, germană şi latină. După absolvirea gimnaziului a urmat prima clasă de liceu la Ungvár, unde fratele mamei sale, Nicolae Toth, episcop rutean, i-a asigurat întreţinerea. Aici şi-a însuşit temeinic maghiara, deoarece toate materiile şcolare se predau în aceată limbă. A doua clasă liceală a început-o la liceul Ordinului călugăresc al premonstratensilor de la Oradea. Obligat să se autoîntreţină, dând meditaţii copiilor bucătarului de la episcopia romano-catolică, s-a lăsat amăgit de un ofiţer care i-a prezentat cariera armelor în culori deosebit de trandafirii. Drept urmare s-a angajat voluntar într-o unitate militară, unde timp de câteva luni a fost nevoit să suporte un regim deosebit de sever. Numai prin intervenţia unchiului său, episcopul Toth, a reuşit să redevină civil şi elev la acelaşi liceu al premonstratensilor. Promovând clasa cu succes, în toamna anului 1868 s-a prezentat la un concurs de burse iniţiat de episcopul Ioan Vancea de la Gherla pentru continuarea studiilor la Colegiul Urban “De Propaganda Fide” din Roma. Obţinând bursa, între 1868–1874 a studiat filosofia şi teologia la Roma. S-a reîntors din capitala Italiei cu titlul de doctor în filosofie, înzestrat cu temeinice cunoştinţe de specialitate şi cu o vastă cultură. La “De Propaganda Fide” a deprins, de asemenea, arta oratoriei şi şi-a consolidat cunoştinţele de latină, italiană şi franceză, pe care le va folosi ulterior în lupta lui politică pentru drepturile naţionale ale românilor. Revenit acasă,

şi-a echivalat studiile la Seminarul teologic din Gherla, s-a căsătorit cu Paulina (născută Şerbac) şi a primit parohia din Sâncrai pe Grui. În această localitate din actualul judeţ Sălaj, numită azi Sâncraiu Silvaniei, a slujit ca preot din 1875 până în 1878. În toamna anului 1878 va fi numit profesor de limba şi literatura română la liceul “regesc” din Satu Mare, pentru elevii români, cu sprijinul episcopului Mihail Pavel de la Oradea, care a intervenit pentru el la ministerul de resort de la Budapesta[2].

            Numit profesor, V. Lucaciu se va înscrie ca student la secţia fără frecvenţă a Facultăţii de Litere şi Filosofie, Catedra de limbi romanice, de la Universitatea din Budapesta. Acest lucru reiese din trei scrute scrisori trimise publicistului şi omului politic Alexandru Roman, care funcţiona ca profesor de limba şi literatura română la catedra respectivă. În prima epistolă, din 29 decembrie 1879, îl informa pe Al. Roman că a depus cererea de înscriere la prima sesiune de examene pentru luna mai 1880 şi-l ruga să intervină la profesorul Stöczel pentru a o aproba. Prin a doua scrisoare, din 21 aprilie 1880, îl anunţa că a primit rezoluţia ministerială ce conţinea tezele fixate pentru prezentarea lucrării “domestice în scris”. Îl asigura că se va strădui să le redacteze “cât mai curând şi mai bine”. În acest sens îi cere să-i indice bibliografia pe care trebuia să o studieze în vederea elaborării tezelor cu caracter lingvistic şi a pregătirii susţinerii examenului oral din luna decembrie. A treia epistolă, din 28 ianuarie 1881, relevă pe de o parte că urma să susţină un examen de limba latină, iar pe de altă parte că i s-a impus ca disciplină secundară filosofia. În partea finală îi mărturisea lui Al. Roman că intenţiona să pregătească până în luna mai examenul special cu care era programat[3].

            Vasile Lucaciu a funcţionat ca profesor de limba şi literatura română precum şi de religie, din 1878 până în 1885. Răstimpul a coincis cu intensificarea măsurilor luate de guvernul “liberal” al grofului Kálmán Tisza, care loveau în interesele naţionalităţilor nemaghiare şi vizau deznaţionalizarea lor. Astfel, în 1878, la propunerea Guvernului Tisza, Parlamentul de la Pesta a adoptat o lege care instituia delictul de “Agitaţie împotriva naţiunii maghiare”. Unul din motivele adoptării ei s-a datorat acţiunilor de solidaritate ale românilor transilvăneni şi bănăţeni cu fraţii lor de peste Carpaţi în timpul războiului de independenţă din 1877–1878. A urmat în 1879 prima lege şcolară care purta numele ministrului educaţiei şi instrucţiunii publice, Ágost Tréfort. Ea prevedea obligativitatea însuşirii limbii maghiare de către învăţătorii nemaghiari în timp de patru ani pentru a o putea preda în şcolile primare confesionale ale naţionalităţilor.

            Prima lege şcolară a lui Tréfort a determinat înfiinţarea, la Satu Mare, în 1882, a “Societăţii Széchenyi” (Széchenyi társulat). Scopul ei declarat a fost de a stimula însuşirea cât mai temeinică a limbii maghiare de către elevii şcolilor confesionale nemaghiare din comitatele nord-vestice Satu Mare şi Maramureş. Dispunând de fonduri, asociaţia a anunţat prin presă că va acorda premii în bani acelor învăţători care se vor strădui şi vor reuşi să-i înveţe pe copii să vorbească limba ungurească şi totodată să-i educe în “spirit patriotic” maghiar. Anunţul îi îndemna pe învăţători să se înscrie la concurs, dar îi avertiza că numai aceia vor fi premiaţi care vor dovedi în faţa unei comisii că toţi elevii dintr-o clasă şi-au însuşit cunoştinţe temeinice de limbă maghiară şi nu numai unul sau câţiva dintre ei. Premii speciale se promiteau acelor învăţători care prin reuşita strădaniilor lor vor putea trece la predarea în limba maghiară şi a altor discipline şcolare. Cu acelaşi scop, al maghiarizării naţionalităţilor, va vota Parlamentul ungar în 1883 a doua lege şcolară a lui Tréfort. Aceasta sporea numărul orelor afectate predării limbii maghiare în liceele şi gimnaziile naţionalităţilor, deşi ele, ca şi şcolile primare confesionale, nu erau subvenţionate de statul ungar[4].

            În conjunctura internaţională creată de recunoaşterea independenţei României de către principalele puteri europene, din ultimele luni ale anului 1889, au apărut în „Gazeta Transilvaniei” o serie de articole de fond intitulate semnificativ Solidaritate. Ele vor fi urmate în inauarie–februarie 1881 de o succesiune de comentarii cu titlul Schiţe din viaţa noastră naţională. În partea lor finală se sugera convocarea conferinţei reprezentanţilor cercurilor electorale – cum se numeau congresele Partidului Naţional Român – invocându-se apropierea alegerilor pentru Parlamentul de la Pesta. În acest scop se propunea ca mai întâi să se constituie comitete sau cluburi în toate cercurile electorale locuite de români. La 1 martie „Gazeta” a publicat apelul „Către alegătorii români din Transilvania”, semnat de N.Popea şi G. Bariţiu, primul în calitate de preşedinte, iar al doilea de secretar ai comitetului central electoral al P.N.R. Apelul chema toate cercurile electorale să-şi trimită câte doi delegaţi la conferinţa fixată pentru 12 mai la Sibiu cu scopul de a discuta şi adopta o atitudine unitară în problema alegerilor parlamentare, cât şi faţă de politica agresivă adoptată de guvernul lui Kálmán Tisza. Numerele “Gazetei” din prima jumătate a lunii martie conţineau recomandări referitoare la alegerea delegaţilor în cadrul adunării alegătorilor din fiecare cerc electoral. Cu ocazia acestor adunări urmau să se constituie şi comitetele sau cluburile cercurilor electorale. La mijlocul lunii martie a apărut un al doilea apel adresat de astă dată alegătorilor din comitatele bănăţene şi “ungurene” care înainte de 1867 n-au făcut parte din Transilvania, ci din Ungaria[5].

            “Gazeta Transilvaniei” din a doua jumătate a lunii martie şi din aprilie 1881 consemnează adunări electorale în aproape toate comitatele locuite de români. Una din aceste consemnări e redată cu titlul: Solidaritatea sătmărenilor. În ea se relata că, la iniţiativa protopopului G. Marcheşiu, s-a desfăşurat, în localul şcolii confesionale greco-catolice din Carei, adunarea alegătorilor români din comitatul Satu Mare. Cu această ocazie s-a constituit mai întâi clubul sau comitetul electoral comitatens şi apoi comitetele celor şase cercuri electorale. Cel ales în cercul electoral din oraşul Satu Mare avea cinci membri şi anume: protopopul Ioan Marcu, preotul Alexandru Frenţiu, avocaţii Ioan Savaniu şi Ioan Pop şi Vasile Lucaciu “profesor de limba şi literatura română la liceul regesc”. Adunarea s-a încheiat cu desemnarea a câte doi delegaţi de fiecare cerc electoral pentru conferinţa sau congresul de la Sibiu[6].

               Alegerea lui Vasile Lucaciu între membrii cercului electoral din Satu Mare nu reprezenta totuşi debutul lansării sale în lupta politică. Începutul poate fi plasat în anii 1879-1880. Din aceşti ani datează legăturile lui cu George Bariţiu şi cu Aurel Mureşianu, cărora le trimite articole şi comentarii critice la adresa atitudinii autorităţilor din comitatul şi oraşul Satu Mare de nerespectare a dreptului la existenţa naţională a nemaghiarilor. Într-adevăr, la 10 aprilie 1879, îi scrie lui Bariţiu pentru a se plânge de pasivitatea intelectualilor români sătmăreni şi îndeosebi de atitudinea protopopului din Satu Mare "sub a cărui conducere, precum se vede, se deznaţionalizează şi biserica română”. Pentru a-l determina pe protopop să-şi precizeze poziţia, îl ruga pe Bariţiu să publice comentariul alăturat scrisorii, ceea ce acesta a şi făcut în “Observatorul”[7].

            În anul 1880 V. Lucaciu s-a manifestat cu hotărâre, sub forma a trei scrisori, apărute în “Gazeta Transilvaniei”, contra manevrelor ce vizau înlocuirea limbii române cu cea maghiară în oficierea slujbei religioase la biserica greco-catolică din oraşul Satu Mare. În cea dintâi epistolă atenţionează asupra manevrei cercurilor şovine din Satu Mare soldată cu impunerea, în calitate de curator al parohiei greco-catolice, a unui maghiar, deşi a avut contracandidaţi un român şi un ucrainean. A doua scrisoare relevă că la această sesizare, la Satu Mare, a avut loc o consfătuire a intelectualilor români patronată de protopopul Ioan Marcu. Participanţii au adoptat o petiţie înaintată Ordinariatului diecezan al Gherlei şi noului episcop de aici, Ioan Szabó. Prin ea, semnatarii cereau: să nu se ia în considerare statutele parohiei din 1878, întrucât erau “infectate de buba străinismului”; să se respingă necondiţionat şi imperativ introducerea maghiarei ca limbă rituală a parohiei în locul celei române; să se anuleze alegerea curatorului maghiar, componenţa senatului şcolar şi a tuturor “oficialilor” parohiei, deoarece s-a efectuat într-o adunare fără participrea intelectualilor români competenţi în chestiuni ce priveau învăţământul şi biserica; să se organizeze noi alegeri în cadrul unei adunări care să fie girată de un comitet pregătitor. O mai mare importanţă prezintă a treia scrisoare, întrucât conţine un scurt istoric al parohiilor greco-catolice din oraşul şi comitatul Satu Mare. Din punct de vedere istoric, până în 1854, când s-a înfiinţat dieceza episcopală a Gherlei, unele din aceste parohii au aparţinut episcopiei de la Oradea şi altele de aceea a Ungvárului. Ultima era formată în cea mai mare parte din ruteni sau ucraineni, care s-au unit cu Biserica Romei la mijlocul secolului al XVII-lea. Dar la Seminarul teologic care s-a înfiinţat pentru ei la Ungvár limba de predare n-a fost ucraineana, ci maghiara. Preoţii formaţi aici, mergând în parohii, au utilizat limba maghiară la slujba religioasă şi la predici. Consecinţa a fost că, pe parcursul a aproape două veacuri, până la mijlocul secolului al XIX-lea, un număr însemnat de ucraineni s-au maghiarizat prin intermediul bisericii. După 1700, când românii transilvăneni s-au unit cu Biserica Romei, cei din comitatele nord-vestice au fost anexaţi episcopiei rutene a Ungvárului. Preoţii formaţi la Ungvar, care li s-au repartizat, au introdus şi în parohiile româneşti limba maghiară la slujba religioasă şi la predici. Noroc a fost că cea mai mare parte a parohiilor româneşti vor fi preluate, la începutul secolului al XIX-lea, de noua episcopie greco-catolică de la Oradea, constituită în 1777. Câteva parohii din regiunea Satu Mare – Carei au rămas totuşi în componenţa episcopiei rutene. De aceea s-au maghiarizat până la mijlocul veacului al XIX-lea şi aşa au rămas până astăzi.

            Parohia din oraşul Satu Mare a făcut şi ea parte din episcopia Ungvárului până în 1854. Ultimul reprezentant al preoţilor ruteni maghiarizaţi din această parohie a fost protopopul Gulovich. În 1858, fiind cooptat între canonicii Capitlului diecezan de la Gherla, a putut fi înlocuit cu Petru Bran. Discipol al lui Simion Bărnuţiu, Petru Bran a introdus limba română atât la sujba religioasă, cât şi în cele două şcoli confesionale (una de fete şi una de băieţi) din parohie. Treptat a introdus limba română şi la predici, în sensul că două dumineci la rând predica în ungureşte, iar în cea de a treia în româneşte. Din 1862 a devenit şi profesor de limba şi literatura română pentru elevii români care frecventau liceul din Satu Mare. Dar curând după încheierea dualismului, începând din 1868–1869, cercurile şovine din oraş s-au servit de cele câteva familii de ruteni maghiarizaţi care i-au cerut să predice numai în limba maghiară. Petru Bran s-a opus, deoarece majoritatea credincioşilor parohiei erau români. Familiile rutene au înaintat atunci un memoriu Consistoriului diecezei Gherlei, iar după ce aceasta l-a respins s-au adresat Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice de la Budapesta. La somaţia ministerului, episcopia Gherlei l-a delegat să aplaneze conflictul pe nimeni altul decât pe Gulovich. Acceptând să facă jocul politic al celor ce se aflau în spatele rutenilor, a trimis o telegramă din partea acestora la Blaj, prin care ameninţau că dacă nu li se va da satisfacţie vor părăsi parohia greco-catolică. Fără a se informa asupra situaţiei reale, mitropolitul Ioan Vancea l-a demis pe Petru Bran din funcţia de protopop şi de preot al parohiei. Primind o altă lovitură în 1874, când a fost destituit şi din funcţia de profesor, deoarece contribuise la formarea conştiinţei naţionale a elevilor săi, Petru Bran şi-a sfârşit viaţa în 1877 într-un azil de alienaţi de la Budapesta[8].

            Ţinând seama de păţania predecesorului său de la Catedra de limba şi literatura română de la liceul din Satu Mare, Vasile Lucaciu n-a semnat cea de a treia scrisoare, iar celelalte două le-a iscălit “Un credincios mirean”. La fel va proceda şi cu corespondenţa pe care o va trimite în anii următori “Gazetei Transilvaniei” de la Braşov şi “Observatorului” de la Sibiu, fie fără semnături, fie cu pseudonimele Casiu, Silviu, Oşanul, Codreanul etc. Paternitatea ei reiese din temele asemănătoare abordate în aceste două publicaţii şi în scrisorile adresate mentorului său G. Bariţiu. Devenind din 1880 principalul corespondent al acestor organe de presă pentru nord-vestul Transilvaniei, încă în 1881, G. Bariţiu îl considera pe V Lucaciu “drept model între luptătorii români” din acea zonă, alături de Marchiş şi Bilţiu, care se situau la înălţimea timpului şi chemării lor, ştiind “să inspire şi să conducă”[9].

            Începând  din 1882 până în 1885, când va fi nevoit să părăsească oraşul Satu Mare, principala preocupare a lui V. Lucaciu se va concentra asupra combaterii “Societăţii Szécsenyi”. Preocuparea se va reflecta deopotrivă în articolele şi comentariile apărute în cele două publicaţii româneşti şi în epistolele păstrate în fondul G. Bariţiu. Astfel, în scrisoarea de la începutul lunii iulie 1882, se creionează atmosfera creată intelectualilor români sătmăreni o dată cu înfiinţarea “Societăţii Széchenyi”. Ea consta în spionarea şi denigrarea îndeosebi a preoţilor români, precum şi în făurirea unor planuri privind desfiinţarea catedrei de limba şi literatura română de la liceul din Satu Mare. Drept răspuns, câţiva intelectuali sătmăreni s-au consultat şi au decis să redacteze un manifest în numele tuturor românilor din comitat. Iniţial

s-a plănuit ca manifestul să fie iscălit de un număr cât mai însemnat de români cu ocazia unei cosnfătuiri. Până la urmă s-a coniderat că acest lucru nu era totuşi oportun în condiţiile atmosferei de intoleranţă creată de “Széchenyi társulat”. De aceea îl înaintează fără iscălituri pentru a fi publicat. G. Bariţiu a publicat manifestul în “Observatorul” din luna iulie 1882 cu titlul: Reflexiuni la insultele unor corifei … După ideile pe care le dezvoltă, manifestul aparţine, dacă nu în totalitate, în cea mai mare parte lui Lucaciu. Una din aceste idei suna ca un avertisment dat liderilor “Societăţii Szécsenyi”, cărora trebuia să li se spună răspicat că “suntem şi voim a rămâne români şi ne vom apăra din răsputeri de orice încercare de maghiarizare”. Textul “reflexiunilor” era însoţit de o notă a redacţiei în care se recomanda să nu se confunde liderii asociaţiei sătmărene cu întreg poporul maghiar[10].

            Idei ale manifestului au apărut cu câteva zile mai devreme într-un articol din “Gazeta Transilvaniei” intitulat: Manevre nouă de maghiarizare. Articolul începe astfel: “Înfiinţarea Societăţii Széchenyi în comitatul nostru este un afront făcut mai ales nouă românilor …, îl respingem aşa cum merită, cu indignaţiune”. În continuare autorul articolului preciza că nu era împotriva învăţării limbii maghiare, ci contra impunerii ei în mod forţat, în detrimentul celorlalte discipline şcolare şi mai ales a limbii materne. O limbă străină se învaţă de cei care au nevoie de ea şi nu prin mituirea învăţătorilor cu premii de către “Széchenyi társulat”. Românii, asemenea celorlalte popoare din Ungaria, nu vor accepta să-şi părăsească limba şi naţionalitatea, deoarece au conştiinţa naţională consolidată, la fel ca şi maghiarii[11].

            În eforturile lui de a preveni asupra pericolului pe care-l reprezintă “Societatea Széchenyi”, din a doua jumătate a anului 1882 V. Lucaciu va publica articole critice, pe de o parte contra învăţătorilor ce acceptau să se transforme în instrumente ale deznaţionalizării, pe de altă parte la adresa preoţilor, protopopilor şi canonicilor care, în calitate de îndrumători şi inspectori şcolari, ar fi trebuit să-i tragă la răspundere pe astfel de dascăli şi mai ales să intervină pentru apărarea şcolilor confesionale româneşti, ameninţate a fi înlocuite cu cele de stat sau comunale. O astfel de critică se găseşte în epistola adresată lui G. Bariţiu cu data de 5 decembrie 1882, pe care îl roagă s-o publice în “Observatorul”. Critica se referea la pasivitatea înalţilor prelaţi de la Gherla care n-au întreprins nimic pentru a salva un azil al şcolii confesionale din Şomcuta Mare menit a asigura educarea pruncilor în spirit moral-religios greco-catolic. Dispariţia azilului va permite consiliului comitatens să propună Ministerului de la Pesta înfiinţarea unei şcoli comunale cu limba de predare maghiara. Consecinţa va fi că “românii din Şomcuta Mare se pot deznaţionaliza frumuşel pe banii lor proprii”[12].

            Pentru a ilustra contribuţia unor preoţi la extinderea procesului de deznaţionalizare în satele sătmărene, în comentariul apărut într-un număr al “Gazetei” din primăvara anului 1883 îl dă ca exemplu pe bătrânul protopop Ioan Dărăbanţu din comuna Vetiş. Acest protopop a predicat timp de 50 de ani numai în limba maghiară. Drept urmare, deşi Vetişul era localitate românească, dacă cei în vârstă mai vorbeau româneşte, generaţiile tinere nu mai ştiau limba maternă. Eforturile noilor protopopi Marcu din Satu Mare şi Marcheş din Carei s-au dovedit tardive. De altfel autorităţile comitatense taxau atari eforturi ca “daco-românism”. În plus, dacă cei doi protopopi încercau să tempereze zelul acelor învăţători care pentru “30 de arginţi” deveniseră instrumente ale maghiarizării, aceştia se plângeau la Ordinariatul diecezan, iar canonicii de la Gherla care au absolvit teologii romano-catolice le luau apărarea. De aceea îmbrăţişa ideea episcopului Pavel de a înfiinţa la Oradea un Seminar teologic românesc, asemănător cu cel de la Blaj[13].

            În aceeaşi ordine de idei a acţionat cu un an mai devreme, când a căutat să profite de convocarea sinodului mitropoliei greco-catolice la Blaj pentru a-i propune, prin intermediul “Gazetei”, să discute şi problemele referitoare la: înfiinţarea unor “seminarii domestice”, cu limba de predare româna, necesare absolvenţilor unor facultăţi teologice romano-catolice, pentru a le uşura adaptarea la spiritul pretins de biserica românească; identificarea unor surse de venituri pentru asigurarea funcţionării instituţiilor de învăţământ cu profil mediu şi superior; interzicerea cultului divin în altă limbă decât în cea română canonică; uniformizarea cântecelor bisericeşti la nivelul întregii “provincii mitropolitane” etc.[14]

            Ca urmare a unei vizite efectuate în vara anului 1848 în Maramureş,

V. Lucaciu nu a ezitat să denunţe, prin intermediul “Gazetei”, învăţătorii din acest comitat, alături de cei din Satu Mare, care s-au lăsat seduşi de premiile oferite de “Széchenyi társulat”. Printre învăţătorii pe care-i nominaliza că s-au lăsat cumpăraţi cu arginţii trădării figurau cei din comunele maramureşene Brebu, Vad, Corneşti, Călineşti, Sârbi şi Budeşti, dar şi din localităţile sătmărene Medieşu Aurit, situat în apropiere de Baia Mare, Leschia din “Ţara Chioarului” şi Vama din “Ţara Oaşului”. Invocând aceste exemple, V. Lucaciu făcea observaţia justă că rătăcirea învăţătorilor menţionaţi s-a datorat nu numai atitudinii tolerante a preoţilor, ci şi lipsei unor biblioteci săteşti care să dispună de cărţi şi de ziare româneşti. Dacă învăţătorii respectivi ar fi fost abonaţi la ziare româneşti, în alt mod s-ar fi manifestat faţă de capcana premiilor oferite de asociaţia maghiarizatoare din Satu Mare. De aceea reia ideea abordată în 1882–1883 a necesităţii impulsionării reuniunilor de învăţători[15].

            V. Lucaciu s-a străduit în anii 1882–1884 să impulsioneze prin intermediul presei atât activitatea reuniunilor învăţătoreşti, cât şi iniţiativele pentru constituirea asociaţiei femeilor sătmărene şi maramureşene. Dacă învăţătorii puteau contribui în mod hotărâtor la formarea conştiinţei naţionale a copiilor de vârstă şcolară, femeile, ca mame, aveau posibilitatea să o consolideze în cadrul familiilor. Pentru ca ele însele să fie educate în spiritul mândriei de neam era necesară înfiinţarea Reuniunii femeilor. Importanţa impulsionării reuniunilor învăţătoreşti şi a înfiinţării celor ale femeilor o abordează mai întâi în scrisoarea trimisă lui G. Bariţiu cu data de 15 martie 1883 şi o reia în câteva articole apărute în “Gazeta” din vara anului 1884. Spre sfârşitul acestei veri va acţiona pentru transformarea planului privind înfiinţarea Reuniunii femeilor sătmărene într-o realitate. Cu acest scop a contribuit la organizarea unui bal cu o largă participare care  a avut loc la Bicsad în ziua de 26 august 1885. Înainte de a începe petrecerea, doamnele şi domnişoarele prezente au fost invitate la o “conferinţă ad-hoc”, care a început cu un scurt discurs rostit de către protopopul “Ţării Oaşului” Alexandru Erdös. Acesta i-a dat cuvântul lui V. Lucaciu, care a dezvoltat o serie de argumente referitoare la necesitatea constituirii reuniunii. Apoi, pentru constituirea ei, a propus alegerea unui comitet de 13 doamne şi domnişoare pentru a întocmi statutul reuniunii. Preşedintă a comitetului a fost aclamată Ana Bilţiu, soţia protopopului cu acelaşi nume. Aceasta a condiţionat primirea preşedinţiei de acceptarea de către

V. Lucaciu a rolului de secretar al comitetului. El a dat citire imediat statutului reuniunii, ceea ce denotă că totul s-a desfăşurat după un plan pe care l-a conceput anterior. Procesul verbal care consemna aprobarea statutului a fost autentificat de către o comisie de trei doamne desemnate de către participante. Conferinţa s-a încheiat cu votarea delegaţiei care urma să prezinte statutul ministerului de resort pentru a-i da girul oficial[16]. Pe lângă acţiunile întreprinse pentru constituirea Reuniunii femeilor sătmărene şi pentru impulsionarea asociaţiei învăţătoreşti prin intermediul presei, cu acelaşi scop de a contribui la educarea sentimentului mândriei şi solidarităţii naţionale în vedera contracarării activităţii “Societăţii Széchenyi”, V. Lucaciu a încercat, împreună cu avocaţii sătmăreni S. Deseanu şi I.Pop, să scoată un ziar pentru românii dn comitatele Satu Mare, Ugocea, Maramureş, Sălaj şi Bihor în anul 1883.

Într-adevăr, la începutul anului 1883 cei trei i-au trimis lui G. Bariţiu un manifest tipărit cu semnăturile lor pentru a-l face cunoscut prin intermediul "Observatorului" Autorii lui motivau că "fără un organ de publicitate local” nu era posibilă apărarea “inteligenţei noastre bisericeşti şi civile” contra suspicionării şi timbrării ei ca “nepatriotică” de exponenţii politicii maghiarizatoare.  Ziarul ar fi urmat să apară o dată pe săptămână, în formatul “Gazetei Transilvaniei”, să dezbată probleme de natură politică, economică şi culturală ce reflectau cu precădere preocupările românilor din nord-vest şi să-i ajute totodată să-şi întărească “sentimentul lor naţional românesc”. Încercarea a eşuat, deoarece comitetul central al P.N.R. a răspuns la apelul ce i-a fost adresat că fondurile băneşti de care dispunea partidul erau atât de reduse, încât nu putea sprijini iniţiativa editării unui ziar la Satu Mare, fie el doar săptămânal. De altfel, însuşi Lucaciu recunoştea, în epistola trimisă lui G. Bariţiu la 15 martie 1883, eşecul cu cuvintele: “cauza ziarului nostru mai că a căzut”[17]. Eşecul înfiinţării ziarului nu a umbrit meritele lui Lucaciu în apărarea drepturilor naţionale. Desigur, activitatea lui publicistică a rămas mai puţin cunoscută până în 1885 datorită faptului că articolele şi comentariile publicate în principalele ziare româneşti i-au apărut nesemnate sau cu pseudonime. Totuşi, în mediile intelectuale îndeosebi a ajuns să i se aprecieze meritele până în 1884. Cu atât mi mult cu cât, în primăvara acelui an, a luat atitudine şi împotriva încercărilor guvernului Kálmán Tisza de a crea un partid moderat român cu ajutorul mitropolitului ortodox Miron Romanul şi a magnatului Iosif Gall care patrona ziarul renegaţilor “Viitorul”. În apelul semnat cu pseudonimul “Un membru al Partidei Naţionale din comitatul Satu Mare”, apărut în “Gazeta Transilvaniei”, el conjura românii sătmăreni şi din celelalte regiuni transilvănene să nu participe la întrunirea moderaţilor programată pe data de 14 martie la Budapesta, deoarece ea nu urmărea decât sciziunea în mişcarea politică românească[18].

            Meritele lui V. Lucaciu vor fi apreciate cu ocazia întrunirii alegătorilor români din comitatul Satu Mare care a avut loc la Seini în ziua de 2 mai 1884. Întrunirea s-a convocat pe de o parte pentru a se reînnoi comitetul electoral comitatens, iar pe de altă parte cu scopul de a desemna delegaţii la noul congres al P.N.R. care trebuia să decidă atitudinea partidului faţă de alegerile parlamentare ce urmau să se producă nu peste mult timp. La întrunirea de la Seini au participat 90 de protopopi şi preoţi, avocaţi, învăţători, notari comunali şi săteni cu drept de vot. Pentru desfăşurarea normală a consfătuirii s-a ales un comitet coordonator format dintr-un preşedinte şi din doi secretari. Preşedinte al comitetului a devenit protopopul Ioan Marcu, iar secretari avocatul Ioan Savaniu şi profesorul Vasile Lucaciu. La încheierea întrunirii de la Seini cei trei vor fi aleşi şi în noul comitet comitatens al P.N.R. În cadrul lui, Lucaciu şi Savaniu vor îndeplini tot sarcinile de secretari. Deocamdată V. Lucaciu nu a fost delegat să reprezinte alegătorii sătmăreni la congresul de la Sibiu, dar alegerea lui ca membru al comitetului electoral comitatens reprezintă un pas important în ascensiunea sa spre vârfurile ierarhiei P.N.R. Întrunirea de la Seini mai prezintă importanţă şi pentru că acum s-a luat pentru prima dată în discuţie propunerea apărută încă în 1883 în “Observatorul” de a se extinde Astra şi în comitatele din Banat şi Partium. În vederea studierii propunerii şi adaptării unui proiect de hotărâre în acest sens s-a ales o comisie formată din zece persoane, printre care figura şi Vasile Lucaciu[19].

            Anul 1884 a marcat însă nu numai un pas în ascensiunea lui Vasile Lucaciu spre vârfurile ierarhiei P.N.R., ci şi începutul conflictului cu liderii “Societăţii Széchenyi”. La deschiderea conflictului a contribuit învăţătorul Augustin Sabău din satul Blidari. Acesta s-a aflat printre participanţii la petrecerea de la Bicsad. Întrucât figura printre învăţătorii care au adresat cereri de premiere pentru zelul depus în predarea limbii maghiare către “Száchenyi társulat”, V. Lucaciu l-a abordat şi a încercat să-l convingă să renunţe la premiu. Învăţătorul nu a renunţat, ci s-a prezentat la Baia Mare unde a primit 50 de florini. Fiindcă el a relatat unora din participanţii la balul de la Bicsad despre convorbirea avută cu Vasile Lucaciu, fratele acestuia Constantin l-a întâmpinat pe Sabău în gara de la Baia Mare şi i-a propus să dea o declaraţie că donează banii primiţi ca premiu “pentru scopuri româneşti”, urmând ca ulterior să i se restituie 60 de florini în loc de 50. Învăţătorul nu numai că a răspuns şi la propunerea lui Constantin cu un refuz, dar s-a lăsat convins de un membru al “Societăţii Széchenyi” să se prezinte în faţa primnotarului György Lajos din Baia Mare şi să dea, la 21 octombrie 1884, o declaraţie referitoare la “presiunile exercitate asupra lui de cei doi fraţi Lucaciu”. Declaraţia va fi publicată în ziarul sătmărean de limbă maghiară “Szamos” din 2 noiembrie 1884 de către “un membru al “Societăţii Széchenyi” însoţită de un comentariu. Comentariul insinua că articolele apărute în “Gazeta Transilvaniei”, prin care se condamnau acţiunile de deznaţionalizare a românilor prin intermediul învăţătorilor, proveneau din Satu Mare şi îl aveau ca autor pe profesorul V. Lucaciu. Insinua, de asemenea, că tot el era acela care exercita “presiuni daco-romane” asupra învăţătorilor, încât, deşi existau cel puţin 150 de şcoli confesionale româneşti în comitatul Satu Mare, doar 19 dascăli au înaintat “Societăţii Széchenyi” cereri de premiere, însă şi dintre aceştia şase şi le-au retras. Pentru a-şi întări argumentele, autorul comentariului invoca educarea elevilor români de la liceul din Satu Mare în spiritul daco-românismului cu ajutorul orelor de limba şi literatura română. În acest sens dădea exemplul unui elev care în primii doi ani de liceu manifestase sentimente filo-maghiare, dar după ce a frecventat orele de limba şi literatura română predate de V. Lucaciu „a devenit un daco-român înfocat”. Acuza educării sentimentului naţional nu o rezuma la elevi, ci o extindea la nivelul întregului comitat[20].

            Comentariul din ziarul „Szamos” s-a repercutat peste câteva zile în senatul sau consiliul oraşului Saut Mare, care a luat în discuţie cererea lui Vasile Lucaciu de a fi confirmat virilist. Potrivit unei legi din 1870, viriliştii aveau dreptul de a fi membri ai consiliului orăşenesc şi de a participa la adunările lărgite ale acestuia, alături de primar, viceprimar, secretari şi ceilalţi funcţionari orăşeneşti. Legea prevedea că pentru a fi virilist trebuia să locuieşti într-un oraş înzestrat cu drept de municipalitate cel puţin doi ani, să ai o anumită pregătire intelectuală şi să dispui de un serviciu sau de o ocupaţie după care să plăteşti ca impozit aşa-numita „cuotă dublă”. V. Lucaciu îndeplinea aceste condiţii deoarece de şase ani funcţiona ca profesor la liceul din Satu Mare, cu un salariu de 700 de florini, după care plătea impozitul respectiv. Cu toate acestea procurorul orăşenesc Mihály Hermán s-a opus includerii lui V. Lucaciu pe lista viriliştilor sub pretextul că cererea lui de a se stabili în Satu Mare nu avea o vechime de cel puţin doi ani. Procurorul a fost secondat de alţi vorbitori care l-au acuzat pe Lucaciu de „tendinţe antipatriotice” contrare „ideii de stat maghiar”. Unii dintre vorbitori au propus desfiinţarea catedrei de limba şi literatura română de la liceu, motivând că numărul elevilor români era redus şi, în plus, cunoşteau limba maghiară. Cei mai mulţi dintre participanţii la şedinţa consiliului orăşenesc, care a avut loc în prima săptămână a lunii noiembrie, au optat pentru soluţia înaintării unei cereri către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Budapesta pentru a ordona o anchetă asupra activităţii didactice a lui V. Lucaciu. Pentru această soluţie se va pronunţa şi Consiliul comitatului Satu Mare[21].

            Ministerul budapestan a răspuns sesizării dând dispoziţii directorului liceului din Satu Mare să ancheteze activitatea lui Lucaciu. Directorul s-a conformat şi a raportat că din punct de vedere al competenţei profesionale nu i se putea imputa nimic anchetatului. În schimb, i se putea reproşa educarea sentimentului naţional la elevi cu ocazia lecţiilor de limba şi literatura română. În urma acestui raport, la sfârşitul anului şcolar 1884–1885 a fost chemat în audienţă la ministrul Trefort. Audienţa a avut loc în iulie 1885 şi cu ocazia ei ministrul i-a propus să accepte postul de profesor de limba latină la liceul din Losonc. Desigur, pentru a-l îndepărta din Satu Mare şi a-l pune în imposibilitatea de a mai desfăşura vreo activitate politică în slujba idealului său naţional. Pentru a-l tenta, Trefort i-a promis că la Losonc îl va numi profesor „definitiv” cu un salariu de 1400 de florini, ceea ce reprezenta dublul retribuţiei de la liceul din Satu Mare. Tot cu scopul de a-l convinge să primească postul de profesor la Losonc, ministrul a recurs şi la episcopul Ioan Szabó de la Gherla, care atunci se afla la Budapesta. La insistenţele episcopului, a promis că va merge la Losonc, dacă ministrul îi va accepta câteva condiţii pe care i le va înainta. În caz contrar episcopul a trebuit să-i promită că-l va numi preot într-o parohie din dieceza Gherlei[22].

            Reîntoarcerea la Satu Mare a coincis cu şedinţa consiliului orăşenesc din 6 iulie 1885, care a hotărât eliminarea definitivă a lui Lucaciu din rândurile viriliştilor. Tot acum  a decis ca primarul să-i aducă la cunoştinţă că pe viitor i se interzicea să mai participe  la adunările lărgite ale municipalităţii. Împotriva acestor decizii Lucaciu a înaintat recurs Ministerului de Interne la Budapesta, demonstrând că îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege pentru a fi considerat virilist. Ministerul i-a dat dreptate şi i-a indicat primarului din Satu Mare să-l repună în drepturile sale. Primarul i-a adus la cunoştinţă hotărârea ministerială, invitându-l totodată să participe la şedinţa publică a municipalităţii din 7 septembrie 1885. În această zi s-a prezentat în sala consiliului orăşenesc. Fiindcă la masa principală nu mai erau locuri, s-a aşezat pe o bancă laterală alături de alţi câţiva cetăţeni. După puţin timp a observat că aceşti cetăţeni s-au îndepărtat de el în urma unor bilete primite de la procurorul Mihály Hermán. O dată izolarea încheiată, a luat cuvântul deputatul dietal Boros Bálint, care i-a cerut primarului să-l informeze dacă i-a adus la cunoştinţă lui Lucaciu hotărârea Consiliului orăşenesc din 6 iulie. Primarul a răspuns afirmativ, însă şi-a justificat invitarea la şedinţă prin dispoziţia Ministerului de Interne. Atunci vorbitorul l-a atacat direct pe Lucaciu, dându-i calificativul de „om îndrăzneţ şi obraznic”. Apoi i-a cerut primarului să-l scoată din sala de şedinţe a consiliului, motivând că statutul municipalităţii interzicea participarea la dezbateri a celui ce era luat în discuţie. Lucaciu a cerut să i se dea cuvântul pentru a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduceau, însă, neadmiţându-i-se propunerea, a părăsit sala de şedinţe.

            Procesul verbal al şedinţei consiliului din 7 septembrie relevă că eliminarea lui din rândurile viriliştilor şi interdicaţia de a mai participa la şedinţe era „justificată” cu argumentele potrivit cărora: a renunţat la postul de profesor de la Losonc oferit de minister; a primit în schimb parohia din Şişeşti şi astfel, prin plecarea din Satu Mare, şi-a pierdut dreptul de virilist prevăzut în dispoziţia Ministerului de Interne; ar fi avut legături cu „iredenta” din România care preconiza o răscoală antimaghiară.

            Printr-o scrisoare publicată în „Gazeta Transilvaniei” V.Lucaciu atrăgea atenţia asupra substratului şovin al măsurilor luate împotriva sa la Satu Mare. Totodată demonstra că nu el, ci senatul sau consiliul orăşenesc sătmărean sfida legea şi dispoziţiile ministerelor care-i dădeau dreptul la calitatea de virilist. Dacă acuzele ce i se aduceau ar fi fost reale, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice nu i-ar fi oferit postul de profesor la Losonc, iar Ministerul de Interne nu l-ar fi repus în dreptul de virilist. Dimpotrivă, l-ar fi pus sub urmărire penală. În partea finală a scrisorii dezvăluia că, de fapt, toată campania denigratoare la care a fost supus timp de un an a avut drept ţel principal nu atât compromiterea persoanei sale, cât dorinţa celor mai şovine elemente din consiliul orăşenesc şi din cel comitatens, precum şi din conducerea „Societăţii Széchenyi”, de a lichida catedra de limba şi literatura română de la Liceul din Satu Mare sau de a o transforma într-un instrument de maghiarizare a elevilor români. Argumente asemănătoare a dezvoltat şi în recursul înaintat procurorului “regesc” şi într-o scrisoare adresată consiliului orăşenesc din Satu Mare[23].

            Campania denigratoare dusă contra lui V. Lucaciu s-a repercutat defavorabil nu numai asupra carierei sale, ci şi în privinţa statutului Reuniunii femeilor sătmărene. Statutul va fi prezentat de Ana Bilţiu subprefectului Ujfalusi cu prilejul vizitei acestuia la Baia Mare din 11 februarie 1885, pentru a fi înaintat Ministerului de Interne în vederea aprobării. El va fi însă respins câteva zile mai târziu. Într-adevăr, la 16 februrie, a apărut în ziarul “Szatmármegyei Közlöny” o informaţie în acest sens. Respingerea statutului a fost adusă la cunoştinţa primăriei din Baia Mare printr-o adresă cu data de 25 februarie, semnată de viceşpanul Ujfalusi. Adresa era însoţită de dispoziţia conform căreia primăria era autorizată să-i avertizeze pe iniţiatorii Reuniunii femeilor că, dacă vor încerca totuşi să o activeze, vor suporta rigorile legii. A fost suficient ca, alături de Ana Bilţiu, să figureze şi numele lui Lucaciu pentru ca statutul să fie respins, deşi era aproape identic cu cel aprobat al Reuniunii femeilor sălăjene. Decizia mergea pe linia interzicerii în acelaşi an 1885 a Asociaţiei culturale “Iulia”, înfiinţată de studenţii români de la Universitatea din Cluj şi apoi a Societăţii de lectură a elevilor români de la gimnaziul din Baia Mare[24].

            Anul 1885 a adus pentru Vasile Lucaciu stabilirea lui ca preot în parohia Şişeştilor cu data de 5 septembrie st.n. În această zi a părăsit casa părintească din Baia Mare şi, împreună cu familia sa, a trecut prin Baia Sprie, îndreptându-se spre noul său domiciliu. La intrarea în hotarul parohiei Şişeştilor a fost întâmpinat de toţi locuitorii celor patru sate care o formau (Bontăeni, Dăneşti, Unguraş şi Şişeşti), care au ţinut să fie prezenţi cu mic, cu mare. În numele locuitorilor i-a urat bun venit învăţătorul printr-o scurtă cuvântare. În răspunsul său Lucaciu i-a sigurat că socoate parohia ca pe un pământ al făgăduinţei şi că-şi va dedica întreaga viaţă ridicării celor patru sate din punct de vedere economic şi cultural-religios cu ajutorul şcolii şi al bisericii[25].

            Cu stabilirea la Şişeşti s-a încheiat activitatea didactică depusă de Lucaciu la Satu Mare timp de şapte ani. Răstimpul cât l-a petrecut în acest oraş i-a folosit pentru desfăşurarea unei laborioase activităţi culturale şi ştiinţifice. Preocupările lui cultural-ştiinţifice se reflectă într-un raport al intelectualităţii din Satu Mare în cauza limbii şi literaturii române, care însoţea o scrisoare trimisă lui Bariţiu cu data de 7 iulie 1880. Chiar dacă Bariţiu nu i-a publicat “raportul”, sfătuindu-l să amâne discuţiile referitoare la limbă până în toamnă, el demonstrează că în strânsă legătură cu disciplina şcolară pe care o preda la liceul din Satu Mare, precum şi cu facultatea pe care o urma la fără frecvenţă, el avea şi preocupări lingvistice[26].

            Într-o măsură mai cuprinzătoare şi-a manifestat preocupările lui cultural-ştiinţifice prin editarea “Revistei catolice” începând cu anul 1883, precum şi prin elaborarea şi tipărirea “Instituţiilor filozofice”. “Revista catolică” a editat-o cu precădere pentru preoţii greco-catolici. Prin paginile ei s-a străduit să le insufle convingerea că biserica pe care o slujeau avea menirea de a asigura credincioşilor, pe lângă o educaţie moral-religioasă, şi întărirea conştiinţei lor naţionale. De altfel, şi în articolele apărute în presă el a dat o atenţie deosebită caracterului naţional românesc al Bisericii greco-catolice. În acest sens a insistat cu absolvenţii teologiei romano-catolice să fie iniţiaţi şi în chestiuni privind caracterul naţional al Bisericii pe care o slujeau. O epistolă adresată cu data de 16 octombrie 1885 canonicului Borgovan din Gherla arată că V. Lucaciu era preocupat să informeze prin paginile “Revistei catolice” şi chestiuni curente specifice diecezei gherlane. Aşa se explică de ce îi cerea să-l informeze despre: schimbările petrecute în statutul preoţilor; circulare diecezane mai importante; fapte din viaţa seminarului teologic din Gherla; implicarea Capitlului diecezan în dezbaterea şi rezolvarea unor cauze publice etc. În partea finală a scrisorii deplângea lipsa unei tipografii româneşti la Baia Mare, ceea ce-l obliga să colaboreze cu tipografi maghiari care, necunoscând limba română, comiteau multe greşeli. Or, corectarea acestora scumpea costul revistei. De aceea îi solicita sprijin pentru a tipări “Revista catolică” la Gherla. Scrisoarea trimisă lui Borgovan constituie şi o dovadă că Lucaciu a continuat să redacteze revista după ce s-a stabilit la Şişeşti, de fapt până în 1887[27].

            Probabil aceleaşi dificultăţi tipografice l-au determinat să recurgă la sprijinul lui G. Bariţiu pentru a-şi tipări “Instituţiile filozofice” la editura Kraft din Sibiu. “Instituţiile filozofice” au reprezentat manuale sau lucrări de logică, metafizică, etică şi istoria filozofiei. La 13 noiembrie 1881 îl ruga pe Bariţiu să anunţe în “Observatorul” volumul de Logică la preţul de 2 florini exemplarul. Îi cerea, de asemenea, să informeze cititorii publicaţiei sale că urmau să apară şi volumele de Metafizică, Etică şi Istoria filozofiei. Apariţia celui de al doilea volum al “Instituţiilor filozofice” reiese dintr-o scrisoare cu data de 27 aprilie 1884, prin care îi propunea lui Bariţiu s-o menţioneze la rubrica “bibliografie”[28].

            La rândul său, V. Lucaciu l-a ajutat pe G. Bariţiu să-şi valorifice “Memorialul” într-un număr important de exemplare. Astfel, la 18 februarie 1882, îi aduce la cunoştinţă că a reuşit să vândă 50 de exemplare intelectualilor sătmăreni, numai că nu toţi i-au achitat preţul integral şi de aceea va întârzia cu trimiterea banilor. În schimb, în ianuarie 1885 îl informa că-i expedia 12 florini pentru exemplarele valorificate. Alţi 6 florini îi trimitea o lună mai târziu. Cu această ocazie îi solicita încă 250 de exemplare din “Memorial” pentru a le plasa intelectualilor din comitatele Bihor şi Maramureş[29].

            Chiar dacă V. Lucaciu a mai continuat să publice “Revista catolică” şi după ce s-a stabilit la Şişeşti, totuşi noul mediu rural va fi mai puţin propice continuării activităţii cultural-ştiinţifice. Noul mediu se va dovedi mai favorabil implicării lui deschise în lupta politică, deoarece ca preot a încetat să mai fie salariat al statului. La Şişeşti va căuta şi va găsi noi modalităţi pentru a contribui la cultivarea conştiinţei şi solidarităţii naţionale. Una din aceste modalităţi a constat în inaugurarea unor adunări populare la care să participe nu numai enoriaşii parohiei sale, ci şi ţărani şi intelectuali din localităţi mai apropiate sau mai îndepărtate din comitatul Satu Mare şi chiar din Maramureş şi Sălaj. O participare de peste o mie de ţărani şi “circa o sută de intelectuali din aceste comitate a reuşit să asigure pe 20 iunie 1886 sub pretextul sfinţirii pietrei de temelie a unei noi biserici la Şişeşti, care va fi dedicată “Sfintei uniri a tuturor românilor”. Începută cu o slujbă religioasă, întrunirea a continuat până seara cu cântece şi jocuri româneşti. Referindu-se la reuşita serbării şi la personalitatea organizatorului ei, corespondenţa care consemna evenimentul sublinia că, prin stabilirea lui Lucaciu la Şişeşti, regiunea de sub poalele falnicului Gutin a “câştigat un puternic sprijin, o fortăreaţă culturală”. Influenţa noului venit asupra satelor din regiune s-a resimţit la scurt timp în folclorul local, determinând apariţia următorului vers popular: “Este un izvor la Şişeşti, din el bând, la el doreşti”[30].

            Prestigiul şi influenţa lui Lucaciu asupra sătenilor din parohia Şişeşti şi din localităţile învecinate s-a manifestat şi cu prilejul alegerii din noiembrie 1886 a unui reprezentant al acestora în Consiliul comitatens. De fapt, încă la alegerile din toamna anului precedent, cei cu drept de vot din Şişeşti, Unguraş şi Chiuzbaia l-au desemnat ca reprezentat al lor pe V. Lucaciu. Dar atunci unii şi-au dat votul pentru Vasile Lucaciu, iar alţii pentru Lukács László, Lucaci Bazil, Lukács Vázui sau pentru “popa nost”. Membrii comisiei oficiale n-au recunoscut că alegătorii au votat sub aceste denumiri una şi aceeaşi persoană, proclamându-l învingător pe candidatul maghiar. Învăţând din experienţa anului precedent, la scrutinul din 15 noiembrie 1886, alegătorii s-au deplasat în mod organizat sub conducerea învăţătorilor. Îndrumaţi de învăţători, alegătorii români au completat de astă dată buletinele de vot cu numele corect al lui Vasile Lucaciu. Drept urmare, preşedintele comisiei, Wagner, a fost nevoit să anunţe că rezultatul scrutinului i-a dat câştig de cauză lui Lucaciu cu 112 voturi, contracandidatul său maghiar neobţinând decât 36 de voturi. În felul acesta V. Lucaciu, exclus în toamna anului 1885 din consiliul oraşului Satu Mare, spre sfârşitul anului 1886 a devenit membru al adunării Consiliului comitatens sătmărean[31].

            Meditizat în presă pentru nedreptăţile ce i s-au făcut în 1885, Vasile Lucaciu îşi va spori prestigiul în 1886 prin acţiunile pe care le va întreprinde, îndeosebi prin afirmarea lui ca luptător dârz şi neînfricat pentru drepturile naţionale ale românilor. De aceea în primăvara anului 1887 va fi ales de către cercul electoral Baia Mare printre delegaţii desemnaţi să participe la noul congres al P.N.R., convocat pentru luna mai la Sibiu. Congresul s-a desfăşurat în zilele de 7-8 mai 1887 şi şi-a început lucrările cu un discurs al lui G. Bariţiu. Pentru coordonarea lucrărilor congresului s-au ales trei preşedinţi care să conducă alternativ dezbaterile şi anume: G. Bariţiu, V. Babeş şi I. Raţiu, iar pentru redactarea proceselor vebale ale şedinţelor patru secretari în persoana lui N. Oncu, I. Mihu, I. Isac şi V. Lucaciu. Ca secretar, Lucaciu a citit scrisoarea adresată congresului de către Al. Mocioni, care va apărea mai întâi în “Luminătorul” şi apoi va fi reprodusă integral în “Gazeta Transilvaniei”. Congresul s-a încheiat în 8 mai cu adoptarea proiectului de rezoluţie şi cu alegerea noului comitet central al P.N.R. Noul comitet central a fost alcătuit din următoarele 11 persoane. G. Bariţiu, V. Babeş, I. Raţiu, G. Pop de Băseşti, A. Mureşianu, I. Coroianu, I. Slavici, N. Oncu, N. Fechete-Negruţiu, E. Brote şi V. Lucaciu. Aşadar, dacă în preajma congresului de unificare din 1881 V. Lucaciu a fost ales în comitetul electoral al oraşului Satu Mare, în 1884 a devenit secretar al comitetului electoral al comitetului comitatens sătmărean, iar în 1887 va fi promovat în rândurile celui mai înalt for al P.N.R., alături de veteranii generaţiilor din 1848–1849 şi din 1861–1865, precum şi de mai tinerii reprezentanţi ai tribuniştilor[32].

                În concluzie, anii 1878–1887 reprezintă perioada când Vasile Lucaciu s-a implicat în lupta împotriva politicii oficiale promovate de guvernul ungar condus de contele Kálmán Tisza în chestiunea naţionalităţilor. Această politică viza să transforma Ungaria multinaţională, refăcută prin pactul dualist din 1867 în graniţele ei medievale, într-un stat unitar şi indivizibil maghiar. Întrucât în ansamblul populaţiei Ungariei dualiste proporţia numerică a naţionalităţilor era de aproape 2/3, iar al maghiarilor de ceva mai mult de 1/3, politica guvernului Tisza urmărea să schimbe acest raport printr-o serie de măsuri care să asigure într-un timp cât mai scurt deznaţionalizarea unui procent cât mai însemnat de nemaghiari. Cu acest scop a pus la dispoziţia autorităţilor locale existente la nivelul comitatelor şi comunelor importante fondurile băneşti pentru a mitui cu ajutorul lor şi a unor avantaje materiale, slujitorii şcolilor şi bisericii naţionalităţilor, adică învăţătorii şi preoţii, dar şi alţi intelectuali care să provoace sciziuni în rândurile partidelor naţionale. Întrucât în comitaul Satu Mare astfel de iniţiative s-au manifestat cu deosebită agresivitate, V. Lucaciu le-a sesizat curând după ce s-a stabilit ca profesor în oraşul cu acelaşi nume. Înzestrat cu un larg orizont cultural şi cu solidă conştiinţă naţională datorată educaţiei primite în familie şi la şcoală, îndeosebi în timpul studiilor făcute la Roma, el s-a încadrat în rândurile acelor intelectuali sătmăreni care n-au ezitat să combată prin intervenţii personale, prin presă şi prin intermediul organizaţiilor locale ale Partidului Naţional Român: încercările de a înlocui limba română cu cea maghiară în biserici; ademenirea învăţătorilor cu premii pentru zelul depus în predarea limbii maghiare la elevii lor; coruperea unor elemente renegate care să constituie partide satelite şi să susţină printr-o presă aservită subvenţionată propaganda guvernamentală referitoare la “avantajele” maghiarizării. Aşa se explică implicarea lui V. Lucaciu încă din anii 1879–1881 în apărarea folosirii limbii române la slujba religioasă a parohiei din Satu Mare, iar din 1882 în combaterea premierii învăţătorilor de către “Societatea Szechenyi” pentru zelul depus în însuşirea de către micii şcolari a limbii maghiare. Tot astfel se explică şi strădaniile lui Lucaciu de a impulsiona activitatea asociaţiilor învăţătoreşti, de a înfiinţa Reuniunea femeilor sătmărene şi de a organiza adunări şi petreceri populare ca mijloace de educare a tinerelor generaţii în spiritul mândriei de neam şi al solidarităţii naţionale. Înrolarea lui Vasile Lucaciu în rândurile luptătorilor pentru apărarea fiinţei naţionale a poporului român i-au adus suspendarea din postul de profesor de limba şi literatura română la Liceul din Satu Mare şi obligaţia de a se stabili în 1885 ca preot în parohia Şişeştilor. Curajul şi hotărârea demonstrate în afirmarea drepturilor naţionale îi vor fi însă răsplătite prin alegerea lui în 1881 în comitetul electoral al P.N.R. din oraşul Satu Mare, apoi în 1884 în comitetul comitatens al partidului, iar în 1887 în cel mai înalt for al acestuia, comitetul central electoral, alături de veterani din 1848–1849 şi 1861–1865.