OFICIALITĂŢILE ARDELENE, CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

ŞI MIŞCAREA LUI PINTEA (1699)

 

SUSANA ANDEA

Institutul de Istorie “George Bariţ” din Cluj-Napoca

                                                                                                                                                                                                               

                Succesele militare obţinute de austrieci după asediul Vienei din 1683 au deschis Imperiului Habsburgic o vastă per­spectivă de expansiune economică spre Sud-Estul european, poli­tică în care urma să fie integrat şi spaţiul Ţărilor Române. Se urmărea ca preponderenţei politice austriece să-i fie asociată în zonă şi una comercială, factorii politici de la Viena, în frunte cu împăratul Leopold, conştientizând importanţa comerţului orien­tal. În acest sens, în preajma semnării la 26 ianuarie 1699 a tratatului de pace de la Carlowitz, împăratul dezvăluia părerea sa despre acest comerţ, socotindu-l drept cel mai important din Eu­ropa şi mărturisind intenţia de a încheia un tratat comercial spe­cial cu Poarta Otomană[1].

                Dacă dezideratul împăratului nu va fi deocamdată reali­zat decât mai târziu[2], nu e mai puţin adevărat că aceste iniţia­tive economice puteau găsi un punct de plecare şi un teren pri­elnic în tradiţiile negoţului practicat între Ţările Române. Dar, în noile condiţii de după pacea de la Carlowitz, relansarea şi revi­gorarea acestui comerţ presupunea împletirea lui cu intere­sele mercantilismului austriac[3], interese care deocamdată nu se pu­teau materializa şi se loveau de consecinţele dezastruoase ale anilor îndelungaţi de ocupaţii şi confruntări militare din ţara Românească şi Transilvania. Situaţia se va prelungi, cel puţin în principat, de unde armata imperială nu se dorea a fi retrasă câtă vreme noua stăpânire politică nu era deplin consolidată.

                Regimul de ocupaţie militară din Transilvania, cu încar­tiruirile şi rechiziţiile sale păgubitoare, a generat o stare de spirit tensionată şi explozivă atât în rândul populaţiei, cât şi a "stă­rilor". Nemulţumirile acutizate ale acestora din urmă îmbracă forma gravaminelor şi a protestelor adresate prin glasul dietei oficialităţilor militare din ţară. Sunt plângeri nesfârşite din partea comitatelor şi a scaunelor că mulţi dintre soldaţi umblă prin ţară fără rost, luând cu puterea şi fără plată hrană, animale şi furaje, dedându-se la acte de jaf şi pradă[4], însoţite chiar de ucideri[5]. Dispoziţiile restrictive şi punitive, precum cele din de­cembrie 1692 ale generalului Veterani, se dovedesc a fi inope­rante[6]. Instituirea coresponsabilităţii comandanţilor militari pen­tru faptele subordonaţilor sau dreptul acordat păgubiţilor din sate şi oraşe de a-i prinde cu forţa şi preda pe făptaşi pentru a fi pedepsiţi de proprii ofiţeri nu fac decât să amplifice violenţele şi ostilităţile generalizate.

                Dar, să recunoaştem, corespondenţa vremii consemnează suficiente plângeri şi din partea comisarilor imperiali care invocă mereu dificultăţi şi greutăţi în rezolvarea problemelor de încar­tiruire şi aprovizionare a oştirii. Într-o ţară ruinată economic era de aşteptat ca mizeria să cuprindă şi armata de ocupaţie, să apa­ră nemulţumiri şi în rândurile acesteia. De aici comportamentul abuziv şi pe alocuri violent al ofiţerilor, cu deosebire a celor din subordine, care, prin execuţii militare, îşi iau cu forţa cele ne­cesare, uneori chiar de la nobili, sporind resentimentele.

                Oricum, economia domenială se dezorganizează rapid, moşiile şi satele se pustiesc în masă, capătă amploare şi de-a dreptul se generalizează fuga de plata dărilor, a găzduirilor şi întreţinerilor de oaste, nelipsind nici pribegiile în afara ţării[7]. Mulţi dintre aceşti fugari, în marea lor majoritate ţărani iobagi, cople­şiţi de lipsuri şi constrânşi la tâlhărie sporesc numărul a­celor malefactores, latrones sau praedones consemnaţi de actele vremii, alături de care îşi găsesc locul şi unii dezertori din armată. Drept urmare, creşte nesiguranţa vieţii şi a bunurilor, a depla­sărilor pe drumurile publice ale ţării, încât Guberniul ardelean s-a văzut nevoit, în 1698, să transmită comitatelor in­strucţiuni drastice de pază a podurilor şi vadurilor, călătoria fiind îngă­duită doar celor care o puteau justifica. În caz contrar, fugarului urma să-i fie confiscate bunurile şi, mai mult, se pre­ciza că "da­că va fi prins la graniţa ţării, va fi spânzurat"[8].

                Era de aşteptat ca asemenea condiţii de nesiguranţă şi abuzurile săvârşite de autorităţile civile şi armată să nu încu­rajeze iniţiativa economică, în special comerţul. Activitatea în afaceri este stânjenită, după cum rezultă şi dintr-un memoriu a­dresat generalului Federico Veterani, prin care semnatarii bra­şoveni se plâng că sunt împiedicaţi să facă negoţ, solicitându-i protecţia[9]. Cu toate aceste greutăţi, negustorii companişti din Sibiu şi Braşov, în perspectiva condiţiilor de pace şi în speranţa unui viitor prosper, se reorganizează din timp, adoptând noi re­gula­mente de funcţionare a companiilor, şi asaltează cu memorii Cancelaria aulică şi Tezaurariatul pentru a obţine, în cele din urmă, la 1701, reconfirmarea vechilor privilegii comerciale[10].

                Aşadar, relansarea şi desfăşurarea în deplină siguranţă a negoţului în Transilvania, fie el şi de tranzit al străinilor, ri­dica mari probleme şi dificultăţi. Negustorii trebuiau să-şi asume numeroase riscuri pe care atât autorităţile civile, cât şi cele militare nu le puteau uşor elimina. O asemenea situaţie s-a creat şi în vara anului 1699, când negustori cinstiţi (honesti merca­tores) din ţara Românească, cărora li s-au alăturat probabil şi unii ardeleni, porniţi peste Maramureş cu mărfuri cumpărate din Polonia şi ajunşi în Transilvania, au fost jefuiţi şi despuiaţi de bunuri pe drumul ţării înspre Bistriţa (versus Bistriczium viam publicam)[11].

                Negustorii păgubiţi în bani şi mărfuri s-au adresat stă­pânului lor, domnitorului Constantin Brâncoveanu, plângându-se de hoţi (a latronibus) şi solicitând ajutor pe lângă autorităţile transilvănene. La plângerea acestora domnul ţării Româneşti, a­flat la Târgovişte, îşi trimite la Sibiu pe omul său de încredere, pe ceauşul David Corbea, împreună cu o scrisoare datată 10 au­gust 1699 şi adresată general-comandantului Jean Louis Rabutin de Bussy. Prin aceasta domnul român solicita nu atât prinderea şi pedepsirea răufăcătorilor, cât, mai ales, despăgubirea integrală a supuşilor săi păgubiţi, cerând ca negustorii în cauză să fie supuşi, potrivit obiceiului (more), unui tratament identic cu no­bilii din ţară tâlhăriţi.

                Trimiterea ceauşului spătăresc David Corbea, braşovean de origine, cu împuternicirea necesară este puţin surprinzătoare, dacă avem în vedere că în aceşti ani domnul apelase frecvent la serviciile lui Teodor Ladislau Dindar, personaj bine cunoscut nobilimii ardelene şi generalului Rabutin. Acesta tocmai primise, în 24 mai 1699, un "protecţional" din partea împăratului Leo­pold, ca o răsplată pentru slujbele credincioase şi folositoare aduse în timpul vieţii generalului Federico Veterani[12]. Con­stan­tin Brâncoveanu s-a folosit de serviciile ceauşului David Corbea mai cu seamă în relaţiile diplomatice cu Polonia şi Rusia, în timp ce trimiterea lui în Transilvania s-a legat mai puţin de solii domneşti, cât mai ales de lupta braşovenilor împotriva Unirii re­ligioase cu biserica catolică sau de realizarea unor afaceri imobi­liare pentru domn în oraşul Braşov[13].

                Ţinând cont de faptul că David Corbea fusese în 1698 în solie la polonezi[14], că era familiarizat într-o anume măsură cu realităţile politice ale acestora şi că probabil stabilise şi relaţii personale în ţara vizitată, putem presupune că delegarea lui în pricina negustorilor jefuiţi nu a fost întâmplătoare. Deşi docu­men­tele nu mărturisesc explicit că negustorii veneau din Polonia şi se îndreptau spre ţara Românească, credem că nu greşim - având în vedere traseul lor, drumul Bis­triţei, cu importanţa sa capitală în epocă pentru comerţul ţării Româneşti cu Polonia[15] - atunci când bănuim că ei veneau dinspre Polonia. Ar pleda pentru această destinaţie structura şi provenienţa occidentală a sortimentelor şi valoarea mare a mărfurilor tranzitate prin Transilvania, respectiv a pagubei, de natură să determine inter­venţia promtă şi fermă a domnitorului, printr-un trimis de încre­dere şi cu experienţă, la cel mai înalt ni­vel al autorităţilor mi­litare imperiale.

                Drumul negustorilor din Polonia peste Maramureş şi Bistriţa, şi de aici mai departe spre ţara Românească, trecea obligatoriu, după cum se ştie, printr-o­ zonă grav afectată de mişcarea lui Grigore Pin­tea[16] şi constituită din părţi ale dis­trictelor Bistriţei şi Chioa­rului, respectiv a comitatelor Solnoc, Maramureş şi Satu Mare. În această zonă, un atac în­treprins a­su­pra negustorilor în trecere nu reprezenta un fapt inedit în peisajul diverselor fră­mântări şi violenţe ale epocii. Astfel, un caz similar se înregis­trase şi în anul 1695, când, dintr-o scri­soare a cancela­rului Nicolae Bethlen adresată judelui oraşului Baia Mare, aflăm că mai mulţi negustori greci au fost a­ta­caţi şi jefuiţi în Munţii Maramureşului de circa 35 de hoţi, dintre care 5 au căzut în luptă, alţii fiind doar răniţi[17]. Plângeri asemă­nătoare ajung şi la cunoştinţa Consiliului de război din Viena şi a Guberniului Transilvaniei, astfel că, în 17 iunie 1699, acesta se vede nevoit să cea­ră comitatului Satu Mare să ia măsuri potri­vi­te şi în fo­losul ţării, întrucât pe teritoriul dintre Baia Mare, Maramureş şi Bistriţa s-ar fi înmul­ţit peste măsură acţiunile de tâl­hărie şi hoţie[18].

                Rezultă de aici că plângerea lui Constantin Brâncoveanu din 10 august 1699 venea să adauge noi acuze la nişte împre­ju­ră­ri deja cunoscute şi împotriva cărora oficialităţile au luat măsuri care se dovedeau insuficiente. De altfel, generalul Rabu­tin, răspunzând la 15 august 1699 din Sibiu la această plânge­re[19], pome­neş­­te atât de faptele la care se dedau în munţi acei "corifei" ai lui Pintea, cât şi de porunca dată comandantului mi­litar din Satu Ma­re, colonelul Friedrich von Löwenburg, pentru a-i ademeni şi prinde. Din scrisoare re­iese că unii răufăcători ar fi fost prinşi iar o parte din bunurile jefuite recuperate. Însăr­cinare specială de a-i prinde pe făptaşi o primi­seră atât trupele imperiale, cât şi cele provinciale ale ţării.

                Cre­dem că de acest episod trebuie să fi fost vorba şi în scrisoa­rea din 19 septembrie 1699 a aceluiaşi colonel Friedrich von Löwen­burg, adresată conducerii oraşului Baia Mare, atunci când se referea la o "hoţie" (latrocinio) de mari pro­porţii[20].

                Datorită aspectului economic al întâmplării care con­stituie obiectul plângerii domnului român, generalul Rabutin de Bussy cere lui Ştefan Apor, tezaurarul Transilvaniei, să ia măsu­rile de cuviinţă. Acesta, după cum rezultă din scrisoarea pe care o adresează din Cluj, la 18 august 1699, comandantului militar al Transilvaniei[21], l-a întâlnit pe gubernatorul ţării, Gheorghe Bánffi, cu care s-a sfătuit. Altfel spus, a fost implicată în afacere şi conducerea civilă a Transilvaniei pentru a se rezolva cores­pun­zător problema despăgubirilor solicitate de domnitorul Con­stan­tin Brâncoveanu în numele negustorilor jefuiţi.

                Hotărârea luată şi comunicată generalului Rabutin era aceea de a trimite la faţa locului două persoane care să cerceteze şi să recupereze bunurile jefuite, dispersate şi tăinuite în zona controlată de mişcarea lui Pintea, anume în comitatele Satu Ma­re, Maramureş, Solnoc şi în districtul Chioarului. Bunurile recu­perate ur­mau să fie depuse la comandantul cetăţii Satu Mare, la colonelul Friedrich von Löwenburg, de unde urmau să fie resti­tuite negus­to­rilor păgubiţi.

                În legătură cu soluţia adoptată în Guberniu era informat de către tezaurar, în aceeaşi zi de 18 august 1699, şi Constantin Brâncoveanu[22]. Ştefan Apor îl asigura pe domn, prin scrisoarea expediată din Cluj, că se va face totul pentru recuperarea pa­gubei, urmând să fie trimise două persoane, una la păgubiţi, alta pentru a face cercetări severe în districtul şi comitatele amintite mai sus, în vederea recuperării bunurilor jefuite. Se precizează că o parte a acestora au ajuns deja şi se aflau în posesia coman­dan­tului militar din Satu Mare, gata de a fi restituite negusto­rilor. Cât despre soarta hoţilor, în cazul prinderii lor, totul urma să depindă de voinţa şi hotărârea împăratului, care ştim că le acordase "gratia", pentru a fi mai uşor ademeniţi şi prinşi. Reac­ţia promptă a autorităţilor militare şi civile din Transilvania la scrisoarea domnească credem că indică nu atât o solicitudine a acestora, cât mai ales proporţiile neobişnuite ale jafului ce avu­sese loc în apropiere de Bistriţa.

                Nu cunoaştem cu exactitate evoluţia ulterioară a demer­su­rilor celor două oficialităţi, civilă şi militară, pentru recu­perarea bunurilor însuşite de Pintea şi oamenii săi şi nici felul în care au fost despăgubiţi negustorii din ţara Românească. Problema acestora se regăseşte într-un fel şi este cuprinsă în întrebările formulate, la cererea unor negustori greci, de către judele (szolgabiró) comitatului Satu Mare într-un chestionar (interogatio) privitor la faptele lui Pintea şi la soarta bunurilor jefuite de acesta cu însoţitorii săi.

                Acest ches­tionar întocmit în limba maghiară şi tradus în germană a fost îna­­in­tat co­lonelului Friedrich von Löwenburg ca­re, alăturându-i reco­man­­dări confi­den­ţiale şi formularea unei ironii răutăcioase la adresa negus­torilor greci, l-a tri­mis în februarie 1700 con­ducerii oraşelor Baia Mare şi Satu Mare[23]. Po­trivit acestui "interogatoriu" cu 12 întrebări sunt făcute audieri de martori în ambele oraşe sus-pomenite. La Satu Mare sunt audiaţi nu mai puţin de 44 de mar­tori în 19 febru­a­ri­e 1700, iar la Baia Mare 29 de martori la 22 februarie 1700[24].

                Negustorii bănuitori, în primul rând faţă de autorităţile militare, doreau lămuriri despre motivele graţierii anterioare a lui Pintea şi a oamenilor săi, despre modul cum acesta s-a salvat din închisoare sau ar fi fost eliberat, despre felul cum umbla îm­brăcat şi înarmat, despre ce fel de bani a cheltuit în Satu Mare şi ce arme a cumpărat din oraş, despre ce fapte a săvârşit în sate şi ce s-a întâmplat cu bunurile furate, precum postav, bijuterii, fireturi de aur şi argint etc[25]. 

                Rezultatul acestor audieri de martori nu a dus la rezol­varea mulţumitoare a plângerilor înaintate de negustorii greci. O dovadă în acest sens o constituie faptul că la 12 iulie 1701, un alt interogatoriu amplu de 30 de întrebări, la care sunt audiaţi şi obligaţi să răspundă de bună voie sau prin tortură 14 martori, încearcă să lămurească sub cele mai mici aspecte organizarea ja­fului, participanţii, împărţirea prăzii, tăinuirea ei etc. Docu­men­tul, din păcate, nu precizează data când a avut loc acest jaf asupra convoiului negustorilor greci, dar amploarea neobişnuită a acestuia, cât şi însistenţa în timp asupra lui, ne determină să credem că este vorba de acelaşi fapt.

                Rezultă din interogatoriul amintit că la jaf au luat parte în total un număr de 120-125 de persoane. Pintea era conducă­to­rul tâlharilor români, acţonând în înţelegere cu o grupare de tâlhari maghiari (hungarici), aceştia din urmă estimaţi a fi circa 30–45 de persoane. Jaful s-a petrecut la Hordou (azi Coşbuc), nu departe de Bistriţa, unde convoiul negustoresc a făcut popasul planificat încă de la Sighetul Mar­maţiei şi de care haiducii au fost informaţi de Maté Deak, fratele tricesimatorului de aici, şi de doi ruteni care i-au spionat pe ne­gustori. În urma jafului au fost împovăraţi cu marfa furată un număr de 50-70 de cai. Între localităţile Groşi şi Larga are loc împărţirea prăzii între cele două grupări de tâlhari care se des­part, după care în interiorul fiecăreia bunurile şi banii sunt dis­tribuiţi potrivit gradului militar al participanţilor şi calităţii armelor cu care au luat parte la jaf. Prada este în parte ascunsă sau vândută între participanţi la licitaţie (kottyavettye). Tăinuitorii bunurilor jefuite au fost per­soane de toate neamurile şi de toate ocupaţiile: români, unguri, evrei etc., slujitori ai bisericii, juzi ai satelor, ţărani, orăşeni etc. Credem că recuperarea integrală a pagubei nu a mai fost po­­sibilă niciodată. O parte din lucrurile de preţ au fost date ca şi daruri comandantului Löwenburg, altor slujbaşi, ca şi unor militari germani pentru servicii şi bunăvoinţe faţă de tâlhari[26].

                Dincolo de rezultatele demersurilor domnului român şi ale ne­gus­torilor săi păgubiţi în zona de acţiune a oamenilor lui Pin­tea, rămân în atenţia noastră şi eforturile personale depuse de autorităţile ardelene, prin comandantul general Rabu­tin, guber­na­torul Gheorghe Bánffi şi tezaurarul Ştefan Apor în vederea so­lu­ţionării plângerii domneşti. Incidentul în cauză, cu toată gra­vitatea sa, nu putea constitui un obstacol major în dez­voltarea ulterioară a legăturilor multiple între cele două ţări vecine, inclusiv a celor economice. Dimpotrivă, a existat o voin­ţă co­mu­nă şi interese motivate atât din partea domnitorului Constan­tin Brâncoveanu, cât şi a autorităţilor civile şi militare din Tran­silvania de a stimula şi încuraja aceste legături. Pentru am­bele părţi stăruiau în faţă perspectivele politice ale bunei ve­cinătăţi şi convingerea că de întrepătrunderea intereselor comune depindea pe viitor nu numai politica pro creştină a lui Brân­co­veanu, ci şi relansarea expansiunii imperiale împotriva Porţii Otomane.

               

                                                                                    A N E X E

                                                                                                I

                                                                                  1699 august 10, Târgovişte.

                Excellentissime Domine, Domine mihi observandissime.

                Praecipui huius ditionis honesti mercatores lamentabundi et supplicabundi ad me venerunt, exponentes grandem damnificationem, tam in parata pecunia, quam in aliis mercibus, a latronibus, versus Bistriczium viam publicam insidiantibus nuperius sibi illatam, quorum summe commiseratus pro clariori huius et praeteriti damni ex positione et sanctae justitiae consemnatione praesentium exhibitorem egregium Davidem Csaucz ad Excellentiam vestram mittendum duxi, magnopere poscendo et urgentissime instando, quatenus Excellentia vestra erga miseros mercatores pia compassione ducta, serie animadversionis in nefarios damnificatores, iustus iustitiae vindex fieri dignetur pro eo, qua pollet aestimatissima authoritate praecipiendo, et non tantum latrones pro merito puniantur, sed etiam ablata damna in integrum restituantur, more tali (ut auditur) quem illius regni aligni nobiles (qui latronibus punitis reperta apud illos ablata bona sibi usurpant) imitari sunt soliti, excluso pro hoc singulari beneficio, in administratione rectae iustitiae et miserorum mercatorum satisfactionem exacte impenso, tum apud Deum justitiae auctorem, gratiam, tum apud suam Sacram Maiestatem specialem laudem tum demum apud adiacentes provincias amorem et aequitatis depraedicationem pro sui nominis gloria contestanda inviolatae vecinitatis officia notabiliter obligabit, cui cunctos prosperrimos successus caelitus apprecando maneo semper.

                Tergovisti die 10^a Aug. 1699         Excellentiae vestrae

                                 Addictissimus ad servitia paratissimus

                                              Constantin Brankovan.            

                Direcţia Judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale, Fond Korda, Cutia 11, Nr. LVIII  (Copie).

 

II

1699 august 15, Sibiu.

                Celsissime Princeps, ac domine, domine mihi gratiosissime.

                Quas Celsitudo Vestra, pro mercatoribus magnopere damnificatis, recommendatorias 10^a nunc instantis exarare ad me dignabatur. Eas debito, respectuosoque honore accepi. Superinde obsequentissime notificans, quod hoc in passu, de bonorum praedatrici manu, abactorum ut fatisdetur factio, id omnino praestiterim, quod ipsemet Vestra Celsitudo, si praesens etiam foret, nec impensius, nec melius agere potuisset. Illa enim circa Bistriczium in Transylvaniam versus Hungariam confiniis, per conglomeratam latronum turmam patrata, et ad meas delata postmodum aures praeda illico militem tam caesareum, quam provincialem emisi, non in cassum illorum enim nefariorum corriphaeorum Pyntye cum sociis in latibulis, et nemorum, et montium difficulter accessibilibus deprehenderunt in regni Hungariae territorio, ubi dominus commendans Zathmariensis, colonellus comes a Löwenburg, imperatoriam pro illis gratiam ex Aula praesentavit, iam prius habitam, qua igitur visa severior persequendi modus transire in lenitudinem debuit, et arctius alias capti, tunc sese discretioni dantes, Nagy Baniam intrarunt. Hoc nihil obstante tamen, cum impertita caesaris venia, sicut indubium est, non tribuatur alteri ad alterius detrimentum insontis, credibile est, per acto de rebus predonis fur raptis examine, et mercibus adhuc sine dubio reperibilibus, omnem pro iustitia satisfactionem damnificatis impensum iri.

                Et quemadmodum hoc est, quod aeque facere ac respondere possum, doleo sane, a me non ex integro dependere, voluntatem, et votum Celsitudinis Vestrae tam pro suo desiderio, quam pro solatio miserorum exequi.

                Caeterum aestimatissimis eiusdem gratiis me demisissime commendans, iugiter maneo.

                Cibinii, 15^a Aug. 1699                      Rabutin

 

                Direcţia Judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale, Fond Korda, Cutia 11, Nr. LVIII  (Copie).

 

 

 

 

III

1699 august 18, Cluj.

 

                Ad Excellentisimum Generalem Rabutin.

                Gratiosissimus Excellentiae Vestrae literas humillime recepi demissas ago gratias tam pro ordinibus super corrigendis excessibus demandatis quam communicatis Celssisimi Principis Valachiae ad Excellentiam Vestram in negotio mercatorum damnificatorum datis literis eiusdem Excellentiae Vestrae ad suam Celsitudinem responsoriis, de super quo humillime Excellentiae Vestrae notifico, intrando huc Claudiopolim her, post meridiem Excellentissimo Domino Gubernatore et habitis invicem consiliis determinatum est, ut duo primarii viri huius patriae, justitiae amatores et constantes certas in authoritate instructi unum ad illis damnificatis si itineri accingent et in comitatibus Szolnok, Maramoros, districtuque Kövariensi (in quibus nempe locorum merces illae majori ex parte disperse et occultate sunt) severissimam instituant inquisitionem et quicquid repertum erit pro aequitate iustitiae miserrimus quaestoribus absque ullo more restituant. Pars aliqua sub minima uti relatum est earundem mercium manet apud Illustrissimum Dominum Comitem Colonellum et Commendantum Szathmariensi quam etiam supponi sua Illustrissima Dominatio restituet seu itaque modus iste procedendi Excellentiae Vestrae placuerit bene seu alia ad huc erunt requisita de quibus effectuandis Excellentia Vestra gratiose demandari dignabitur, ego omnimodi ex parte mea adlaborabo caeterum Excellentiam Vestram Divinae protectioni recomendo autem indignam personam gratiosis Excellentiae Vestrae favoribus humillime accomendatis manebo diebus vitae meae humillima cum obediendi semper promptitudine.

                Claudiopoli, 18 Aug. 1699.

                                                                                                      <Apor István>

               

                Direcţia Judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale, Fond Korda, Cutia 50, p. 689–690 (Registrul copiator al corespondenţei lui Ştefan Apor).

 

 

IV

1699 august 18, Cluj.

 

                Ad Principem Valachiae.

                Gratiosissimum Celsitudinis Vestrae mandatum in negotio quorundam mercatorum summi afflictorum et damnificatorum humillime accepi, quorum inique sorti, dum ex praecordiis condoleo, ductus tam Christiana miseratione, quam suasus ad communis iustitiae administrationem, stricta obligatione pariter respecta Gratiosissimi Celsitudinis Vestrae mandati, quantum in me situm est possibilitatis omni modo ad laborabant si non totalem saltem quantum fieri potent aliquam de tantis illatis damnis habeant consolationem promptam actualiter iam in Gubernio determinatum est quatenus duo ex patriotis viris praenobilibus et constantissimis unum ad illis miserrimus mercatoribus strictissimam in comitatibus Maramoros et Szolnok, districtuque Kövariensi instituant de super mercibus ibi locorum dispersis inquisitionem quas apud quemque invenire poterunt recipiant manibusque damnificatorum assignabunt. Pars aliqua earundem mercium dum latrones illi Szathmarinum intrabant apud Dominum Commendantum Caesareum Szathmariensi remansit quam etia restituere idem Dominus Commendans est paratus. Praedonis autem illi in gratiam sunt recepti quomodo ulterius tractabuntur stat in Clementissima Sacratissimi imperatoris voluntate. Celsitudo Vestra dignabitur deinceps quoque mihi gratiose demandare in termino meae obligationis promptissimum inservire studebo, Vestram Celsitudinis Divinae protectioni recomendo et manebo in profundissimo respectu.

                Claudiopoli, 18 Augusti 1699.

                                                                                                      <Apor István>

               

                Direcţia Judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale, Fond Korda, Cutia 50, p. 689–690.